Poezie
Pastel
2 min lectură·
Mediu
nu știu exact de ce...
dar în seara aia
m-am trezit spunându-ți foarte serios
că oamenii care se plimbă prin parc
și vorbesc despre pace
ar trebui supravegheați
ai râs
(aveai obiceiul ăsta
să râzi exact când mă apucam să spun
chestii interesante.)
mergeam pe aleea cu platan - ciorile începeau să sosească
de la groapa de gunoi
Glina unde — din câte se știe —
își desfășoară activitatea diurnă
te țineam de după mijloc
(și ție părea că nu-ți pasă)
pășind o vreme printre găinați
fără să ne mai zicem nimic.
doi se certau undeva la marginea lacului
(țipau unul la altul în șoaptă
ceea ce, trebuie spus,
făcea ca tăcerea ta
să-mi pară amețitor de suspectă)
pe o bancă
un domn între două vârste
spărgea fistic
cu o indiferență atât de perfectă
încât l-am urât aproape instantaneu
- destrămarea marilor imperii
ți-am spus câteva alei mai încolo
absolut ca nuca-n perete
a început în mare parte
de la premise de pace.
tu ai clipit de câteva ori,
ca și cum ți-ar fi intrat în ochi un gunoi
apoi am călcat într-o baltă
și te-am stropit.
te-ai uitat la mine
și ai spus:
— ești imposibil!
și incredibil
de enervant.
1769
1
Aveam de-a face, iar, cu aceeași detașare, același aparent plictis, cu un prozaism voit, care devine instrument lirtic, cu aceeași mână sigură. Sunt nițel invidios pe:
"tu ai clipit de câteva ori,
ca și cum ți-ar fi intrat în ochi un gunoi
apoi am călcat într-o baltă
și te-am stropit.
te-ai uitat la mine
și ai spus:
— ești imposibil!" - pentru că e o declarație de dragoste aproape perfectă.
Mai sunt multe, și multe aș mai putea spune despre text, dar, totuși, textul a spus suficient.
Un text clasic modern.