Poezie
Maricico,-n dumnecatu' mă-tii, ai închis câinele afară
1 min lectură·
Mediu
Era criză de locuri,
se murea câte trei în două paturi.
Mama purta haină portocalie,
până la genunchi,
eu, trei'ș'patru de kile de oase
și perfuzii roșii-verzui
până la gât.
O vedem cum greșea saloanele intenționat,
îmi doream s-o facă neîncetat;
n-aveam voie de nimic,
îmi tot aducea pește fiert
și limonadă;
când nu pândeau asistentele,
îmi îndesa pe gât balta aia usturătoare,
n-aveam loc de sondă.
Zâmbea prost,
mă prosteam zâmbind.
Noaptea,
secundele mi se-odihneau pe gât de șase ori mai mult,
îmi păzeam obsesiv pleoapele deschise
și pungile de colectare –
"îmi stați pe furtunuri/ lua-v-ar dracu’ de hodorogi/ sunt tânăr!".
Puțea a iod și hoit,
unu’ zbiera după morfină,
altu-și certa iubirea de la 22 de ani –
"Maricico,-n dumnecatu’ mă-tii, ai închis câinele afară!" –
mai murea câte unul...
În cele din urmă,
liniștea își dezlipea buzele din tifoane
și timpul se arcuia în spinarea luminii hepatice
de sub ușă.
Eu îmi țineam pungile pe palme, între coapse,
de parcă-mi țineam sufletul.
013149
0
numai bine!