Poezie
O vreme numai bună pentru făcut oameni
1 min lectură·
Mediu
Era o vreme aşa urâtă, că nici râmele nu ieşeau din pământ,
ploua ca pentru ultima dată,
tocmai atunci m-am trezit şi eu vorbind
în banca mea de elev cuminte şi ascultător.
Eram prea tânăr pentru vorbit,
dar m-am pus şi pe scris,
cred că era pe vremea când iubeam sau eram neiubit,
nu mai ştiu, dar ploua rău şi râmele nu ieşeau la pescuit,
cred că aveam vreo 9-10 sute de ani şi taţi, şi mame, şi surori şi iubite.
Deodată, mi-a crescut un ochi în ureche
şi am pierdut două inimi la primul vers.
M-am uitat în zare şi m-am uitat de tot acolo,
în ziua aia cu ploaie, nori mov şi râme deloc.
De-atunci, sunt aşa departe de mine încât
mă confund cu singurătatea,
ce repede aş şterge greşeala dacă aş avea mâna liberă.
Poate că sunt o eroare incompatibilă cu mine,
tren rătăcit care priveşte câmpul ploios,
vreme-n care nu iese nimeni nicăieri.
Singure la fereastra vagonului singur, râmele întreabă de mine,
aruncă undiţă, ploaie,
amintiri.
005
0