Radio Galena

un poem cu tentă postmodenistă, a cărui dezvoltare şi încheiere are ca punct de referinţă caloriferul, cu led-ul şi difuzorul legate de el. Reperul în literatura română îl constituie Mircea Cărtărescu, care în poemul Mi se pare că îmi duc viaţa, se uită pe geamul de la bucătărie, observă vrăbiile, şcolăriţa, covorul de iută din balconul vecinului, capota maşinii şi copilul tâmpit care dă cu cartofi, întorcându-se apoi la planul interior, spre caloriferul din cameră, spre gândacul negru care îşi mişcă o antenă.. Deci, un transfer de imagini şi emoţii între micro şi macrocosmos. La Adrian, acets transfer se face între trecut şi prezent (prezentul nu este reliefat, dar se deduce din felul în care autorul se plasează în poezie), caloriferul acela fiind ca o poartă în timp. Descrierea acţiunii din trecut se face folosindu-se imperfectul, în stilul lui Naum, ceea ce este bine. Este timpul ideal pentru a intra în sufletul cititorului. Există şi tuşe de suprarealism, tot în stilul lui Naum, a se vedea anotimpurile care curbau geamurile cu umbre străine, partea aceea fiind şi ceea ce îmi place cel mai mult din acest poem. Finalul, concluziv, îmi aduce aminte tot de Cărtărescu, de acel nu acum, care la Adrian devine mi-au fost de ajuns. Nu vorbesc de asemănări în modul negativ al poetizării, ci ca o formă de consubstanţialitate, de racordare la fluxul inspiraţiei, la cântul aedic din care se inspiră toţi poeţii, după cum zicea Barbu.

într-o oarecare culoare postmodernistă,
cum remarcă şi Ionuţ,
reuşiţi un poem mare
în sensul că emoţia ajunge la cititor
şi cum ziceaţi şi dumneavoastră
poezia înseamnă emoţie...

Felicitări!