mama este

Ma regăsesc în stil și nu doar, un poem ca o mărturisire arsă în lumină lunară.
Mama — lupoaică, catarg, pădure și cer — e ținută vie în imagini care dor și sclipesc de frumusețe.
Tata — abia atins, aproape vis — devine ecoul ei, umbra ei, poate chiar rana ei.
Și acel copil - părinte cu o grenadă în mână, la poarta raiului...poate e și copilul din noi toți, încercând să înțeleagă iubirea părinților:
uneori aspră, uneori tandră, întotdeauna sfântă.Mama-copil, mama - părinte, mama-credincioasa, tatăl emoțional absent, tablou de fragilitate. Repetiția ii da farmec punând accent pe esență. Las o stea pentru trăire.
Mi-a tremurat sufletul citind...
(scriu cu greu de pe telefon dar acest poem pe care l - am trăit, merita).

Un poem deosebit care după părerea mea trebuie remarcat. Atent construit în jurul celor mai iubite ființe care ne-au lăsat lumii, pe mai departe. O mărturisire despre sensibilitatea celei ce dăruiește viață, despre fragilitate și putere, despre toate contrastele ce însumează un chip veșnic, ca o icoană ce respiră în noi. Eu mă pot vedea pășind în poemul tău admirând portretele părinților tăi în cuvânt.
Răscolitor.