Gabriel Nicolae Mihăilă

păstrează ușa deschisă 3 inchi razele soarelui se adună la ușă ca prietenii care vin neinvitați să te sărbătorească cu forța la 40 de ani care bat încontinuu până le deschizi și țipă în gura mare că

casa este goală geamurile zoioase sunt ca un obraz gros care nu mai simte nimic praful rămas prin locurile greu accesibile e o urmă a celor care au fost peretele dinspre răsărit e crăpat de

Artemis a crescut împinge mașina spre locul de joacă mută pe tata lângă mama cu un gest trage obloanele dimineața pune pauza de masă de pe joystickul invizibil de copil blochează televizorul pe

Dumnezeu adoarme pe marginea patului o mână cade alături atinge pământul Artemis deschide ochii și-L ciupește în semn de mulțumire

În timp ce vei citi aceste rânduri, Voyager 1 va adăuga o mie de kilometri celui mai lung drum fără întoarcere. Ni se va spune, iar, că întunericul este absența luminii și că fiecare om o emite, la

probează sfoara în jurul gâtului ca o cravată care îl face să arate mai bine noaptea când toți lipsesc își stoarce creierii pe malul râului Styx umflă apele și ridică din sprânceană celor de

când tancurile au intrat pe străzi liniștea care era slobodă pe la colțuri fusese înlocuită de oțel rece și sunete metalice o limbă pe care o știam doar de la televizor suna greu în

avea mâinile dibace le agăța de nori și trăgea cerul mai aproape spunea că universul e înalt slab și pistruiat ca un om pe care nu-l ia nimeni în serios era de meserie nu îi era frică de

așa e femeia la care nu reușești să ajungi a împins corabia nelocuită în larg a ridicat ancora prinsă în inimă acolo unde înmugurește iubirea a spălat podelele a cusut cadavrele cu grija fiicei

vine un moment când se dezlipește de tine exact așa cum a venit fără să ceară voie ferestrele din piept sunt furate de alți demoni ușile împietresc iar după o vreme albul pereților începe să

după ploaie soarele își leagănă picioarele pe pământ dai bolovanul la o parte și vezi ce mișună prin locurile în care te aștepți mai puțin dragostea e o râmă pe care o rupi în două o bagi în

poezia se așază ca un papagal pe umărul poetului și-i șoptește EU TE-AM FĂCUT EU TE OMOR poeții adorm cu robinetul deschis cu aragazul și lumina aprinse nu le pasă fiecare pădure are uscăturile

despre poezie s-au zis multe fiecare poet va fi cândva o scară pentru un altul atunci când se rupe malul rămâi doar cu ce ai înăuntru și cu hainele de pe tine de aia poeții îndeasă inima pe

ursoaica puii flămânzi o unghie în carnea lui Dumnezeu care a slăbit hățurile afară e un asfalt proaspăt ca-n momentul în care tata a făcut pe mortul cât să nu-l vedem și dus a fost așa era strada

ochi pentru ochi și dinte pentru dinte acest zid păstrează mirosul plutonului de execuție păstrează gaura glonțului prin care privim uneori și vedem că de fapt căpcăunul avea și el trei fiice după

cel mai lung picior din lume este un picior de femeie în loc de lemne în cuptor două trei picioare lungi de femeie pot încălzi mai mulți indivizi deodată și pot schimba anotimpuri ca pe

Artemis a crescut cu degetul mic atinge cerul timpul e un animal frumos cu blana moale curcubeul i se așază în jurul taliei ca brațele tatălui plecat pentru prea mult timp picioarele se fac

inima din lemn care-și dorea să fie o inimă adevărată credea genunchiul julit semn de copilărie fericită mersul pe coate o joacă învățatul pe de rost de poezii patriotice o transformare într-un mic

ar fi spus crezând că alcoolul spală venele de sângele leneș și alimentează lumi în care oamenii rămân împreună nimic mai sinistru decât te iubesc ca-n prima zi uneori lucrurile merg bine Jack

despre întuneric ai putea spune că e umbra lui Dumnezeu dar nu e ai putea spune că e paharul plin de alcool dar nu e ai putea spune că e ceea ce umple carnea atunci când nu mai poți dar nu

e una din zilele când anxietatea te îmbrățișează ca un câine care știe cum e să iubești până la capăt care știe că acolo unde stăpânul lipsește pământul e plat iar linia orizontului taie în carne

pe dinăuntru un cutremur așază oasele în ordinea lor firească pe dinăuntru străzile sunt acasă pentru orfanii care bat din poartă în poartă cu inimile agățate de coaste precum globurile de