în blocul de vis-à-vis, în fiecare noapte
arde un bec ca o lună artificială
agățată într-un cer de beton
mai degrabă un animal bolnav
care-și caută, seară de seară, culcușul
la fel ca atunci
Pregătisem lanterne, lumânări, chibrituri
Telefonul pe silent, geamurile închise ermetic
Era o liniște tumefiată ca-ntr-o cameră de spital
Unde viitorii morți presimt și nu-și mai vorbesc
Doar
Ne-am despărțit încet, încet, mai întâi de corpuri, membre, degete, prelungiri Mâinile îşi luau rămas bun singure, stinghere, ca nişte cozi rupte de şopârle
Se zbăteau, se lungeau, se lungeau,
Nimeni nu știe că porți pe sub cămașă o inimă de cristal
Care împrăștie tihnă și pace, nimeni nu știe că iubirea ta
Răzbate dintre vertebre seara când întunericul se lasă domol pe șira spinării
Am rămas cu un semn distinctiv, ștanțat în suflet, ca o cicatrice
Oamenii mă întreabă ce fel de vaccin am făcut, e destul de straniu
Aproape luminos, nu seamănă cu nimic, nu știu să le
Copiii din noi ne-au părăsit demult
Sunt undeva departe
Și-au făcut deja o casă a lor
O lumea a lor, pe care nimeni nu o știe
Și dacă cineva într-o zi le-ar cere să spună unde sunt
Ei s-ar
Și brusc deodată sunt într-o cameră neagră, etanșă
Nimic altceva, doar cuvintele lui prin aer plutesc până când
Se lipesc de corp ca lipitorile cu același scop precis
De-a-mi bea sângele, visele.
La început eram doi primitivi care mâncam doar carne crudă
Până când inimile ca două pietre s-au atins din greșeală
Când ți-am bănuit pielea mirosea a perete proaspăt văruit
Așa că am pășit în
Ca să fiu fericită ar trebui să nu mai scriu, să ies în oraș, să mă plimb
Să încep să-mi sun prietenii, să vin târziu acasă, să ascult muzică la maximum
Chiar dacă mă reclamă vecinii și primesc
Tu nu ai nevoie de o femeie, tu ai nevoie de un diavol
Când vii acasă să te scoată din tine, să-ți spună: ce cauți aici, aici e trupul meu
Și să se așeze liniștit în tine, să doarmă în copilăria ta,
Este ceva la repezeală, ca atunci când îmi moare cineva drag pe nepregătite
Și confecționez o cruce din lemnul care este prin curte, așa este poezia
O unealtă pentru lumea de apoi care se fabrică din
Pasărea plutea în aer ca un poem superb cu mâinile goale
O priveam de la balcon cum idolatriza oamenii
Și ar fi vrut să aibă degete cu care să scrie ce vede de acolo de sus
Avea o tristețe cum
este la fel ca în dimineața aia frumoasă
când am tras brusc cearceaful de pe tine
te-ai speriat și te-ai ridicat repede
erai gol și foarte alb și mi-a venit
să scriu pe epidermul tău ca un pe zid
dă-mi niște medicamente
desfă-mi coastele, fă-mi un ceai
sapă în tavan, fă ceva, nu știu
trimite-l pe icar cu trenul
fără tine sunt pierdută
te iubesc în toate gările
unde câinii vagabonzi
cum ar fi să te ciocnești de mine pe stradă
să întorci capul speriat
ea este
ea este
te-ai descheia repede la cămașa să-mi faci loc
„doamne e destul de mică încape repede
acum e momentul să nu
doar câțiva biscuiți, ceașca de cafea
încerc să mă trezesc
cu genunchii lipiți de bărbie
trec prin mine aburii tăi
oasele mele de copil se duc departe
rămân singură iar
lumina artificială
Motto:
„It’s not only about... fight...science....or aliens....it’s more”
“Look to your heart, you will find the flame” - Star Trek Voyager, The Flame
Please wait a few seconds, because the poem
știi ce-mi lipsește cel mai mult
din toate aceste întâmplări?
felul în care mureai, era atât de spontan
ca un poem pe care îl scrii repede
cu pixul unde nimerești
absența ta este o apă
când te desparți de o femeie care te iubește
e ca și cum te-ai despărți de o zi toridă
puțin bronzat, puțin ars
pielea are încă ruj persistent
până acasă lumea te privește complice
apa rece
pentru tine iubirea e ceva fiziologic
ca o cană cu apă pe care dacă nu o bei
te deshidratezi, buzele ți se usucă
vrei atunci să bei din mine
până golești tot
te urmărește ca o iscoadă perversă
aproape că nu mai deosebeam sângele meu de sângele tău
poate că m-am născut în tine și încă mai șchiopătez pe alocuri
sunt o femeie netrebnică cu mișcări nefirești
deghizată ca pentru un bal
azi încerc să scriu un poem
care nu va fi citit de publicul larg
pentru că azi sunt un acrobat
pe străzile orașului
și puțini înțeleg interpretarea mea
la spectacolul meu se vine
doar cu
mă întind în tine cu mâini, cu picioare
iau cu mine toate caravanele
cu animale de povară ca într-o expediție
îmi inventez propriul drum al mătăsii
până iau forma unei cruci
tu într-un colț
scutul meu a stat prea mult
în bătaia arcului tău
e ciuruit, prin el intră
toate constelațiile din emisfera australă
de câteva zile
s-a topit în pielea mea
metalul a luat forma chipului