Carmen Sorescu

Pregătisem lanterne, lumânări, chibrituri Telefonul pe silent, geamurile închise ermetic Era o liniște tumefiată ca-ntr-o cameră de spital Unde viitorii morți presimt și nu-și mai vorbesc Doar

Ne-am despărțit încet, încet, mai întâi de corpuri, membre, degete, prelungiri Mâinile îşi luau rămas bun singure, stinghere, ca nişte cozi rupte de şopârle Se zbăteau, se lungeau, se lungeau,

Nimeni nu știe că porți pe sub cămașă o inimă de cristal Care împrăștie tihnă și pace, nimeni nu știe că iubirea ta Răzbate dintre vertebre seara când întunericul se lasă domol pe șira spinării

Am rămas cu un semn distinctiv, ștanțat în suflet, ca o cicatrice Oamenii mă întreabă ce fel de vaccin am făcut, e destul de straniu Aproape luminos, nu seamănă cu nimic, nu știu să le

Copiii din noi ne-au părăsit demult Sunt undeva departe Și-au făcut deja o casă a lor O lumea a lor, pe care nimeni nu o știe Și dacă cineva într-o zi le-ar cere să spună unde sunt Ei s-ar

Și brusc deodată sunt într-o cameră neagră, etanșă Nimic altceva, doar cuvintele lui prin aer plutesc până când Se lipesc de corp ca lipitorile cu același scop precis De-a-mi bea sângele, visele.

La început eram doi primitivi care mâncam doar carne crudă Până când inimile ca două pietre s-au atins din greșeală Când ți-am bănuit pielea mirosea a perete proaspăt văruit Așa că am pășit în

Ca să fiu fericită ar trebui să nu mai scriu, să ies în oraș, să mă plimb Să încep să-mi sun prietenii, să vin târziu acasă, să ascult muzică la maximum Chiar dacă mă reclamă vecinii și primesc

Este ceva la repezeală, ca atunci când îmi moare cineva drag pe nepregătite Și confecționez o cruce din lemnul care este prin curte, așa este poezia O unealtă pentru lumea de apoi care se fabrică din

Pasărea plutea în aer ca un poem superb cu mâinile goale O priveam de la balcon cum idolatriza oamenii Și ar fi vrut să aibă degete cu care să scrie ce vede de acolo de sus Avea o tristețe cum

este la fel ca în dimineața aia frumoasă când am tras brusc cearceaful de pe tine te-ai speriat și te-ai ridicat repede erai gol și foarte alb și mi-a venit să scriu pe epidermul tău ca un pe zid

dă-mi niște medicamente desfă-mi coastele, fă-mi un ceai sapă în tavan, fă ceva, nu știu trimite-l pe icar cu trenul fără tine sunt pierdută te iubesc în toate gările unde câinii vagabonzi

cum ar fi să te ciocnești de mine pe stradă să întorci capul speriat ea este ea este te-ai descheia repede la cămașa să-mi faci loc „doamne e destul de mică încape repede acum e momentul să nu

doar câțiva biscuiți, ceașca de cafea încerc să mă trezesc cu genunchii lipiți de bărbie trec prin mine aburii tăi oasele mele de copil se duc departe rămân singură iar lumina artificială

Motto: „It’s not only about... fight...science....or aliens....it’s more” “Look to your heart, you will find the flame” - Star Trek Voyager, The Flame Please wait a few seconds, because the poem

știi ce-mi lipsește cel mai mult din toate aceste întâmplări? felul în care mureai, era atât de spontan ca un poem pe care îl scrii repede cu pixul unde nimerești absența ta este o apă

când te desparți de o femeie care te iubește e ca și cum te-ai despărți de o zi toridă puțin bronzat, puțin ars pielea are încă ruj persistent până acasă lumea te privește complice apa rece

pentru tine iubirea e ceva fiziologic ca o cană cu apă pe care dacă nu o bei te deshidratezi, buzele ți se usucă vrei atunci să bei din mine până golești tot te urmărește ca o iscoadă perversă

aproape că nu mai deosebeam sângele meu de sângele tău poate că m-am născut în tine și încă mai șchiopătez pe alocuri sunt o femeie netrebnică cu mișcări nefirești deghizată ca pentru un bal

azi încerc să scriu un poem care nu va fi citit de publicul larg pentru că azi sunt un acrobat pe străzile orașului și puțini înțeleg interpretarea mea la spectacolul meu se vine doar cu

scutul meu a stat prea mult în bătaia arcului tău e ciuruit, prin el intră toate constelațiile din emisfera australă de câteva zile s-a topit în pielea mea metalul a luat forma chipului