Carmen Sorescu

Vorbești despre dragoste vorbești ca un copil agitat care și-a pierdut mingea Dai din mâini, explici, faci itinerarii, schimbi legi, spui că geamul spart a fost spart Din greșeală, nimic nu-și

Și se făcea că eram într-o pădure primăvara, flori, fluturi, zumzete Și pe unde călcam răsăreau flori multicolore, puii de căprioare mergeau Lângă mine, la un moment dat am auzit un susur, mi-am

De câteva ori mi-a venit în avalanșe rostogolit în viteză Acest ”te iubesc” pe care nu l-am spus, de frică sau cine Știe naiba de ce, mi l-am oprit în gură așa cum oprești Un sâmbure de măr, și

Și brusc deodată sunt într-o cameră neagră, etanșă Nimic altceva, doar cuvintele lui prin aer plutesc până când Se lipesc de corp ca lipitorile cu același scop precis De-a-mi bea sângele, visele.

În timp ce mergeam prin ploaie, fără umbrelă, fără nimeni în spatele meu: Oricine poate fi o colivie, în oricine te poți rătăci Fiecare om e plin de drumuri, taverne, hoți și prostituate În

Oamenii se trezesc la prima oră a dimineții, privesc pe geamuri, aprind țigări Dispar pentru câteva momente în alte camere, universuri ori vieți paralele Revin îmbrăcați în alte haine sau în alte

primăvara nu scriu primăvara îmi pun ființa la încolțit sub acest strat protector, călduros de carne vie încep să cresc absorb prin mâini, prin ochi, esențe vitale extrag din oameni sângele

Dimineața se prelinge din mine o altă femeie cu o altfel de viață N-o iau cu mine când plec, o las acasă, când mă întorc îmi dă Papucii ei în care a stat toată ziua, tălpile se încălzesc Mă bucur

ne despart atât de multe lucruri ne despart ape, pământuri și mai ales oameni vise mocnite distanța a devenit o vertebră comună pe care am pus bucăți de carne, bucăți de viață primăvara facem

Mi-ar plăcea să-mi arăți Bucureștiul noaptea, încet, pas cu pas, să nu ne grăbim Să nu ne sune nimeni, iubirea să ne dea ocol ca un roi de cuvinte, din mine vor Ieși vietăți ciudate, femei pe

După ce ai plecat mâinile mi s-au retras încet în vertebre, nu mai aveam pe cine atinge Picioarele au reintrat în albia după revărsare, nu mai aveam la cine merge, eram de-acum O nouă formă de

Sunt un fel de țărm fără far, de mine se lovesc oameni, stau puțin și se duc Rămân cu tălpile mâncate de sare, învăț cu greu primii pași Rochia de mireasă mi se retrage sub piele ca o maree care

La început eram doi primitivi care mâncam doar carne crudă Până când inimile ca două pietre s-au atins din greșeală Când ți-am bănuit pielea mirosea a perete proaspăt văruit Așa că am pășit în

când aveam spatele transpirat și spuneai: iar ți-am aburit pielea apoi mă ștergeai ușor ca și cum ai fi șters o oglindă și spuneai: mă văd în tine uite-mă când eram mic și râdeam,

pe măsură ce împart trupul cu tine citești scriptura de pe epiderma mea așa cum odată creștinii citeau textele sacre pe piele de animal nenăscut și nu se mai săturau și stăteau cocoșați, în

Să nu crezi în tandrețea femeii, sub paravanul gingășiei e frig Te va folosi să-și încălzească pielea după care te va scoate afară Ca pe-o cenușă inutilă, îți va lua tot, vei rămâne sărac lipit Să

Minunile încep dimineața când încă nu văd bine Primul tramvai zguduie puțin visele, mă spăl pe față Schimb ochii cu alții prin care văd ființe fabuloase Dar nu pe stradă, acolo în camera ta se

Când dormi îți mângâi obrajii și e ca și cum aș trece cu degetele pe luciul apei Mi-e frică să mă văd în tine și uneori tulbur așezarea firească a lucrurilor Ce ar fi să ne fărâmițăm unul în fața

Sângele e încă în mine cuminte cu pumnii strânși ca într-o colivie Uneori te simte cum treci pe stradă și fuge la geam ca un Câine care-și așteaptă stăpânul, când treci prin gânduri Prin aer sau

Când ne îmbrățișăm piepturile noastre se sparg și deodată îmi intra aer curat în plămâni Venele mele neverosimile, înșelătoare, se cățărau pe tine ca niște plante carnivore Și se făcea că visam și