Carmen Sorescu

Când ne îmbrățișăm piepturile noastre se sparg și deodată îmi intra aer curat în plămâni Venele mele neverosimile, înșelătoare, se cățărau pe tine ca niște plante carnivore Și se făcea că visam și

Îmi place așa de mult de tine cum te plimbi prin cameră Cum gesticulezi cu țigara în mână, te mai oprești puțin în fața Mea luând aer în piept direct prin ochi, îmi povestești Îmi explici cum stau

De la o vreme scriu legată la ochi, mintea mea se dopează cu fluturi Nu respectă reguli de conviețuire socială, mă refugiez prin galerii subterane Așa cum se refugiau primii creștini, aici e loc de

Stai jos, bea apă, odihnește-te, e timp pentru dragoste, acum privește Privește și transpiră toate femeile pe care le-ai cărat până aici Rămâi gol, doar tu și corpul tău curat de obstacole, lângă

Am încercat să-ți curăț plămânii de mâzga femeilor pe care le-ai tras pe nas Cu tot felul de substanțe, mângâieri și alte subterfugii, dar ele stau așa Ca un strat de mușchi pe scoarța unui copac,

Tot voiam să-ți spun, dragostea mea e un zăcământ inimaginabil de prețios Depus pe oase, când ai de gând să începi să sapi la ocna trupului meu? Când mă vei atinge atinge sub tălpile tale va

Am fi putut să facem un paradis dis-de-dimineața când pisicile încă mai dorm Unde nimeni nu se lingușește să primească mâncare, unde fetușii nu se aruncă Din pântece și unde iarba crește dinspre

Daniel, realitatea e așa... o chestie drăguță închisă-ntre coaste O cameră mobilată cu gust, ceva numai al tău, care nu se împrumută Sau o acadea, ceva ca un ciob de sticlă pe care cândva îl duceam

Nu scriu la terase, nu vorbesc cu oamenii, nu obișnuiesc să-mi scot foile Laptopul din geantă și să scriu, prin cap nu-mi trece nimic, doar privesc Absorb, bag sub piele involuntar, când ajung

Ca să fiu fericită ar trebui să nu mai scriu, să ies în oraș, să mă plimb Să încep să-mi sun prietenii, să vin târziu acasă, să ascult muzică la maximum Chiar dacă mă reclamă vecinii și primesc

Înainte să te cunosc mă trezeam la cinci dimineața, beam ness, citeam Ieșeam din casă puțin după opt, mergeam pe jos, cumpăram un corn Mă uitam la oameni, fix în ochii lor, ajutam un copil să urce

Aș fi vrut să scriu despre tine cum doar o singură dată s-ar mai fi scris Când ai fi citit primul rând să crezi că citești Biblia, aș fi vrut Să te strâng până când carnea ta intra într-a mea și eram

Dacă aș putea să fac locul în care ne-am cunoscut, dacă aș putea ridica pereții clădirii Singură și fără niciun ajutor, poate dura o zi sau un an, nu contează, aș ridica din nou Din temelii, numai

Te vedeam deasupra mea cum vrei să-ți lipești corpul de-al meu și parcă eram În moarte clinică când se spune că sufletul își vede trupul de undeva de sus Multă vreme am crezut într-un făt frumos

Am început un poem care nu era nici pe departe un inventar al stărilor, al iubirilor Doar un gest reflex la fel cum deschid televizorul sau pun ibricul de cafea Am luat o pagină nouă ca pe nu măr

Se poate începe de la tălpi (mă așez pe dușumea și duc mâna la tălpi după care cu un deget urc cât mai sus spre unul din picioare) Dau deoparte cioburile, pașii rătăciți, deschid

Cel mai mult te iubesc când nu ne vorbim și bem din aceeași ceașcă de ceai Camera pare un uter rotund în care doi copii se țin de mână, cresc împreună Acesta este un poem despre noi în care primul