Să nu crezi în tandrețea femeii, sub paravanul gingășiei e frig
Te va folosi să-și încălzească pielea după care te va scoate afară
Ca pe-o cenușă inutilă, îți va lua tot, vei rămâne sărac lipit
Să
Minunile încep dimineața când încă nu văd bine
Primul tramvai zguduie puțin visele, mă spăl pe față
Schimb ochii cu alții prin care văd ființe fabuloase
Dar nu pe stradă, acolo în camera ta se
Când dormi îți mângâi obrajii și e ca și cum aș trece cu degetele pe luciul apei
Mi-e frică să mă văd în tine și uneori tulbur așezarea firească a lucrurilor
Ce ar fi să ne fărâmițăm unul în fața
Sângele e încă în mine cuminte cu pumnii strânși ca într-o colivie
Uneori te simte cum treci pe stradă și fuge la geam ca un
Câine care-și așteaptă stăpânul, când treci prin gânduri
Prin aer sau
Când ne îmbrățișăm piepturile noastre se sparg și deodată îmi intra aer curat în plămâni
Venele mele neverosimile, înșelătoare, se cățărau pe tine ca niște plante carnivore
Și se făcea că visam și
Îmi place așa de mult de tine cum te plimbi prin cameră
Cum gesticulezi cu țigara în mână, te mai oprești puțin în fața
Mea luând aer în piept direct prin ochi, îmi povestești
Îmi explici cum stau
De la o vreme scriu legată la ochi, mintea mea se dopează cu fluturi
Nu respectă reguli de conviețuire socială, mă refugiez prin galerii subterane
Așa cum se refugiau primii creștini, aici e loc de
Mai ții minte când te-ai așezat pe un scaun în biserică? Și eu m-am rugat în genunchi
Am pupat toate icoanele, cu respectarea ritualului de la dreapta la stânga, imploram
Să merg mereu lângă tine
Stai jos, bea apă, odihnește-te, e timp pentru dragoste, acum privește
Privește și transpiră toate femeile pe care le-ai cărat până aici
Rămâi gol, doar tu și corpul tău curat de obstacole, lângă
Am încercat să-ți curăț plămânii de mâzga femeilor pe care le-ai tras pe nas
Cu tot felul de substanțe, mângâieri și alte subterfugii, dar ele stau așa
Ca un strat de mușchi pe scoarța unui copac,
Tot voiam să-ți spun, dragostea mea e un zăcământ inimaginabil de prețios
Depus pe oase, când ai de gând să începi să sapi la ocna trupului meu?
Când mă vei atinge atinge sub tălpile tale va
Am fi putut să facem un paradis dis-de-dimineața când pisicile încă mai dorm
Unde nimeni nu se lingușește să primească mâncare, unde fetușii nu se aruncă
Din pântece și unde iarba crește dinspre
Daniel, realitatea e așa... o chestie drăguță închisă-ntre coaste
O cameră mobilată cu gust, ceva numai al tău, care nu se împrumută
Sau o acadea, ceva ca un ciob de sticlă pe care cândva îl duceam
Nu scriu la terase, nu vorbesc cu oamenii, nu obișnuiesc să-mi scot foile
Laptopul din geantă și să scriu, prin cap nu-mi trece nimic, doar privesc
Absorb, bag sub piele involuntar, când ajung
Ca să fiu fericită ar trebui să nu mai scriu, să ies în oraș, să mă plimb
Să încep să-mi sun prietenii, să vin târziu acasă, să ascult muzică la maximum
Chiar dacă mă reclamă vecinii și primesc
Înainte să te cunosc mă trezeam la cinci dimineața, beam ness, citeam
Ieșeam din casă puțin după opt, mergeam pe jos, cumpăram un corn
Mă uitam la oameni, fix în ochii lor, ajutam un copil să urce
În preajma ta mă port ca o sârmă ghimpată, te înconjor o dată, de două ori
Mă asigur că vei rămâne cu mine în țarcul aceleiași povești
Ne continuăm unul altuia propozițiile, ridurile, liniile din
După ce fac dragoste cu tine continui să fiu femeie mult timp
Fac patul în care am dormit ca și cum aș închide aripile unei păsări de noapte
Care a hrănit pui străini și dimineața le-a dat drumul
Tu nu ai nevoie de o femeie, tu ai nevoie de un diavol
Când vii acasă să te scoată din tine, să-ți spună: ce cauți aici, aici e trupul meu
Și să se așeze liniștit în tine, să doarmă în copilăria ta,
Te iubesc și acesta ar trebui să fie poemul, în el încape tot
La prima vedere sunt doar două cuvinte amărâte ca în tabloul
Lui Grigorescu, Car cu boi, nu ai nevoie de mai mult, doar să vezi
Tristețea
Aș fi vrut să scriu despre tine cum doar o singură dată s-ar mai fi scris
Când ai fi citit primul rând să crezi că citești Biblia, aș fi vrut
Să te strâng până când carnea ta intra într-a mea și eram
Motto: Până la urmă poezia e o gelatină extrasă din oase / Nu sunt diferită de alte femei și eu port un copil în pântec.
Ai ceva anume care iese la iveală doar când suntem singuri
Nimeni nu știe,
Dacă aș putea să fac locul în care ne-am cunoscut, dacă aș putea ridica pereții clădirii
Singură și fără niciun ajutor, poate dura o zi sau un an, nu contează, aș ridica din nou
Din temelii, numai
Te vedeam deasupra mea cum vrei să-ți lipești corpul de-al meu și parcă eram
În moarte clinică când se spune că sufletul își vede trupul de undeva de sus
Multă vreme am crezut într-un făt frumos
CS