Ce faci?

Cel mai mult te iubesc când nu ne vorbim și bem din aceeași ceașcă de ceai
Camera pare un uter rotund în care doi copii se țin de mână, cresc împreună
Acesta este un poem despre noi în care primul vers se naște fără să vreau
Când merg desculță, în urma pașilor apar litere, cuvinte, apoi rânduri întregi

Cuvintele luminează și ies din haine, se țin de mine ca de un magnet
Indiferent ce mișcări aș face sau dacă aș încerca să mă scutur
Ele stau prinse de mine fără bolduri, fără ace, doar așa dintr-un sincretism
Filosofic, de ce nu fiziologic, nevoia de cuvinte e uneori mai mare decât
Nevoia de aer, aș sputea spune că și eu sunt o specie care mă hrănesc la fel

Scriu pe mutește cu tălpile prin camera ca un uter rotund, deschid geamul
Dau drumul poemului, se va întoarce după o mie de ani când iarna va topi pe
Spatele meu același strat de iubire, cel mai mult te iubesc când nu ne vorbim
Și căutăm peste tot alți oameni din care să nu mai ieșim la lumină, ce faci?

Te-am văzut ieri în Librăria Cărturești cea de lângă Cinema Patria, erai cu spatele
Și deodată mi-am întors privirea către tine, îți simțeam gândurile cum pluteau
Deasupra capului ca un strat înecăcios de fum, am zis să-ți scriu