Carmen Sorescu

Am început un poem care nu era nici pe departe un inventar al stărilor, al iubirilor Doar un gest reflex la fel cum deschid televizorul sau pun ibricul de cafea Am luat o pagină nouă ca pe nu măr

Se poate începe de la tălpi (mă așez pe dușumea și duc mâna la tălpi după care cu un deget urc cât mai sus spre unul din picioare) Dau deoparte cioburile, pașii rătăciți, deschid

Cel mai mult te iubesc când nu ne vorbim și bem din aceeași ceașcă de ceai Camera pare un uter rotund în care doi copii se țin de mână, cresc împreună Acesta este un poem despre noi în care primul

Poemul e un copil orfan, murdar, care sparge semințe la colțul străzii Trebuie luat acasă, spălat, educat, trebuie să te lupți cu el să nu mai ceară bani Să îi schimbi obiceiurile, să-l înveți cum se

pe măsură ce împart trupul cu tine nu mai există să nu furi, să nu ucizi nu mai există nici fericire, nici moarte, doar un lagăr din carne și oase unde Dumnezeu nu există și cele zece porunci le

îmi e jenă să scriu în locurile publice în parcuri, în trenuri la coadă la pâine, vorba vine parcă aș avea un picior lipsă mă târăsc greu afară nu-mi place să fiu privită din cauza

Câinii nu mai au miros când trec pe stradă, se opresc din lătrat Nu mai depistează frica, moartea, tac și vin la gard bucuroși Asta pentru că în fiecare dimineața la ora 5 mă trezesc să scriu Și

E mult mai jos când ești copil, cu timpul s-a ridicat de pe suprafața Corpului așa cum fac aburii din pâine Cu timpul pâinea s-a uscat și acum trebuie înmuiată să pot mușca Pe foaia de hârtie e o

Aș păși desculță în camera ta s-ar face brusc întuneric Ferestrele ar dispărea, ochiul de sticlă prin care aș vedea copiii Cum bat mingea, trecătorii grăbiți, îngerii la soare, ai fi tu Lacătele

În drumul spre tine frigul străbate corpul ca o sită care separă iubirea de puroi Tristețea rămâne în urmă ca un voal de mireasă Mâinile se întorc la spate luate de vânt, părul se

Dați-mi voie să fiu femeie, să merg la piață și să fac mâncare bărbatului pe care-l iubesc Dați-mi voie să nasc, să urlu când expulzez sentimente anapoda fără judecăți prealabile Fără să trag

De obicei mă pierd când citesc, intru în poveste, iau un scaun și urmăresc Mișcările personajelor, inimile cum se mută de pe-o parte pe alta Îmi fac prieteni, îmi fac o familie, e mereu liniște,

Poezia cicatrizează, întreține viața, provoacă prin mijloace stilistice, chimice, alungă sila Pune în acțiune simțurile, întărește, produce un câmp magnetic în jurul ei, stimulează Vindecă

Când scrii poezie trebuie să fie întuneric în cameră Bezna din tine va lumina ca un bec agățat de stern Într-o liniște pură, oarbă, să ieși tiptil din piele Să te afunzi în neștire în apa de botez

Undeva pe unul din peroanele Gării de Nord. Așteptam. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, coșul de gunoi arhiplin, lângă el tot felul de lucruri care nu mai foloseau la nimic. Și eu am în mine

Deasupra ta e un amestec de poezie și miez de pâine caldă, ceva care ține de foame Sunt opere de artă, mișună peștii prin aer, cobrele dansează, iarba crește Așa dintr-o dată, sub palmele mele e un

Undeva în mine este o periferie, un fel de cimitir al iubirilor Aici arunc amintiri, întâmplări triste, toate se scurg de la sine Firesc, fără niciun efort, o groapă de gunoi care s-a format Fără

Înainte de a citi poemul vreau să-ți spun că tot timpul cât nu am fost împreună Ți-am ascultat melodiile, m-am îmbrăcat în cămașa ta, fumam cu degetele ca tine Te imitam în lipsă, încercarea de a