Poezie
ABC&123
1 min lectură·
Mediu
Am început să te iubesc, încet, încet, totul părea o naștere ușoară
Nu mai știu cine pe cine plămădea, în fiecare zi puneam pe rând
Mâini, picioare, până când am apărut așa de niciunde, habar
Nu aveam că m-ai putea face femeie, mă puteai întrupa în masă
Sau scaun sau în ceva de care aveai nevoie urgent să-ți odihnești
Privirea, de ce ai ales să mă concepi femeie?! Nu știai că te voi zgâria
Că îți voi rupe hainele și că voi pleca de fiecare dată pe strada
Aceea luminoasă care apare de fiecare dată când îți deschei cămașa?
Și vei fi iar singur, singur…, de fiecare dată când te ating
Celulele tale încep să strălucească ca becurile unui oraș noaptea
Cum să dormi în fața acestui spectacol de lumini, așa că
Nu mai întreba ce simt când dorm cu tine, m-ai făcut femeie
Și urăsc să am sâni și păr lung care să-ți folosească doar ție
Și dacă până la urmă voi fi sicriul tău în care ai vrea să mori de câteva ori pe zi
Te-ai mai trezi vreodată?! Aș fi din nou tot singură și dimineața m-aș uita
La încheieturile mâinilor să-mi potrivesc soarele
044227
0

Remarc doar ultimele trei versuri:
"Și dacă până la urmă voi fi sicriul tău în care ai vrea să mori de câteva ori pe zi
Te-ai mai trezi vreodată?! Aș fi din nou tot singură și dimineața m-aș uita
La încheieturile mâinilor să-mi potrivesc soarele"