Carmen Sorescu

Nu știu unde voi ajunge cu atâtea scrieri, cu atâtea imagini care Mi se pun în fața ochilor ca o peliculă de film surdo-mut Și nu știu ce să fac, doar să le pun pe hârtie, nu știu de ce Nu știu

Îmi place să număr dimineața măruntaiele și ce a mai rămas din tine Să adun tot în mijlocul camerei, să te chem și pe tine dacă mai recunoști ceva Din tot ce ai fost cu o seară înainte, să ne

La masa mea Eu și poemele Vorbim despre vreme Măsurăm intervale După un timp oarecare Ne spargem coaja Lovim pahare în semn de bun venit Nici urmă de nori, asceți Nici

priveam în stânga, în dreapta mai ales în pământ, poate dau de vreo urmă mă uitam la telefon din minut în minut cu rucsacul în spate, cizmele murdare: -“ e liber?!” - “sunt libere toate

Firesc ar fi fost ca după ninsoarea asta pe șira spinării să dea ghioceii Să-mi pierd forma când mă bag în cearșaf ca și cum m-aș băga într-o carte Apropό, te-am visat, târai după tine niște aripi

Azi am găsit pe masă o poezie stricată, viermii colcăiau prin ea, am vrut să o arunc la gunoi, dar cineva din ea striga și cred că eram eu mai acum câteva luni când stăteam la masa de lemn și era

Când ne-am așezat pe câmp norii erau deja deasupra Ca și cum le-am fi pregătit ceva sățios, gata să-și umple burțile Îți simțeam inima sub podul palmei ticăind a reproducere Amestecul de piele și

Poetul are nevoie de ceva foarte înalt să-l țină în viață Degeaba îl vezi uneori cu unghiile murdare de pământ El doar a scormonit în miezul de iubire, are nevoie de ceva Care să-l ridice pe

M-am așezat turcește lângă pieptul tău să mă-ncălzesc Ca lângă o ladă de vechituri, mereu când îți deschei cămașa Ceva mă orbește ca o rază de soare apărută printre crengi Îmi făceam loc printre

La cafeneaua Smârdan nu era nimeni, doar mesele de sticlă Și o pisică alb cu negru făcea un du-te vino care zăpăcea Scările sunt de la un submarin, te simți cumva pe mare Dacă vorbești cu

După fiecare întâlnire cu tine cearșaful rămâne imprimat pe pielea ta Toată ziua îți dau ocol ca unei foi de hârtie gata să m-arunc în gol Nicăieri niciun om, când pășesc în tine vertebrele îmi

Pasărea plutea în aer ca un poem superb cu mâinile goale O priveam de la balcon cum idolatriza oamenii Și ar fi vrut să aibă degete cu care să scrie ce vede de acolo de sus Avea o tristețe cum

Nu știu cum va arăta iubitul meu, trebuie să-i fac mai întâi mâini, picioare Ar putea avea câteva aripi, chipul după asemănarea mea L-am văzut în mine de multe ori pe marginea spinării, fuma, avea un

nu poate fi perceput cu simțuri umane ochiul nu-l vede, nasul nu-l miroase îmi trebuie patru mâini și un al treilea ochi fix crescut la încheietura mâinii în loc de ceas ca să-l pot pipăi am nevoie

Este ceva la repezeală, ca atunci când îmi moare cineva drag pe nepregătite Și confecționez o cruce din lemnul care este prin curte, așa este poezia O unealtă pentru lumea de apoi care se fabrică din

Fiecare om are nevoie de un loc ascuns unde să se retragă Singur, fără copii, fără carnea pe el, fără țigări Un loc împrejmuit de un zid înalt și alb Mulți ar cădea dacă s-ar încumeta să

azi noapte am dormit în patul tău se făcea că era o cameră de copil cu steluțe lipite pe geam de lustră curgea o coadă de cometă făcută din ciocolată beam apă direct de sub inima ta țâșnea de

prima oară l-am văzut în gara de nord, era vara lui 2009 părea un bărbat perfect normal, avea tricou lacoste, pantaloni bej aripile ieșeu pe la cusăturile hainei, nu se sinchisea că putea fi

când eram mică aveam plămânii doldora cu fluturi de varză îmi plăcea să merg cu trenul, să privesc pe fereastră în tot acest atimp palmele se umpleau de îngeri mici foarte mici, numai buni de

dacă-ți scriu cu degetul pe șira spinării praful se duce stratul de ozon se rarefiază, primul rând de piele se vede ca o pojghiță de poezie în care mi-aș înfige unghiile spatele tău miroase a pădure

am pe vene un fel de celuloză, o substanță organică întrebuințătă în industria poeziei, se pot fabrica iubiți, insectare, dar mai ales fantome, din alea super de senzație care vin noaptea și pun

jaluzelele sunt tot timpul închise de ani de zile fereastra este pieptul tău îți mai aduci aminte când am desenat cu pixul albastru și rama și cerul? ai fugit la oglinda din baie să vezi ce