Poezie
Călătoria
2 min lectură·
Mediu
când eram mică aveam plămânii doldora cu fluturi de varză
îmi plăcea să merg cu trenul, să privesc pe fereastră
în tot acest atimp palmele se umpleau de îngeri mici
foarte mici, numai buni de folosit la arat
coborau din palma mea direct pe miriște
și lucrau, lucrau, până când pământul
rămânea fără niciun semn de întrebare
scufundam mâinile în povești până la hoardele de mongoli
un mecanism perfect care merge și azi, orbecăiam
prin scorburi lumi paralele, brațele lungi
erau în stare să strângă la piept măduva mamei
un lan de grâu în care dormeam fericită era burta ei
până când am început să aprind lumânări
nu știu de ce, nu știu pentru cine
simțeam nevoiea să-mi văd mai bine
liniile ferate de la încheieturi
când eram mică aveam plămânii doldora cu fluturi de varză
orașul se năștea printre degete așa cum doream
puneam cărămizi clădirilor neîmblânzite
mi-aș fi dorit nespus să le iau acasă
oamenilor la fel când nu ajungeau la cerul
confecționat zi de zi din năzbâtii, păpuși înfășate
apa mereu trecea de gâtul meu
mama ofta un fel de aburi de pâine
himalaia inimii ei era atunci foarte jos
ajungeam pe vârf una două
acum am nevoie de scări, scripeți
câte cărți aș pune pe scaun și câte
subterfugii literare aș folosi, în zadar
și uite așa cu timpul cocorii trec doar pe pagina albă
interesul pentru maluri abrupte a scăzut
clădirea de vis-à-vis s-a împrăștiat demult
aș păcăli vecinii să intru în blocul lor
cerul e lângă mine, aici unde scriu
nu mai are rost nicio tentativă de furt
cineva din compartiment mormăie:
“atenție, nu tropăiți, se poate trezi”
iar eu gândesc din ce în ce mai mult ca un fluture
001978
0