Carmen Sorescu

știu să aștept/ pot aștepta ani de zile/ fără rațiuni/ fără vise/ mă pot îmbolnăvi/ mă pot reface/ pot fi afectată de sindromul alice în țara minunilor/ coridoarele vor fi mai lungi/ mai subțiri/

trebuie mers în Gara de Nord se alege cea mai apropiată coajă de banană sau derdelușul de sub tâmpla femeii în rochie neagră aluneci, aluneci până spre dimineață printre cerșetorii de metafore,

începe întotdeuna din Gara de Nord de-acolo de unde pașii tăi trec peste dalele roșii se întinde, se întinde, se ține după tine ca un copil rătăcit, te ia de mână, te sărută brusc ești derutat, nu

e sâmbătă seara, multe poeme încep așa, e sâmbătă seara pe partea stângă sus, chiar lângă inimă, aseară el mi-a descoperit un loc ars, un fel de lac glaciar m-a sărutat de câteva ori, a lipit un

când iubirea nu valorează niciun leu, adică exact nici cât un fluturaș de plastic pentru prins părul, mie una îmi vine să vărs sânge când mă gândesc că pentru mine nimeni nu ar da atâta mai puțin

se pare că da, citeam undeva, demult o carte, o scrisoare de dragoste, un e-mail nu mai știu, am uitat ceva de genul „iubirea este același pat, același prosop aceeași farfurie cu

nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un poem lipsit de sânge toate pulsează, se ridică singure de la masa de scris unele schiloade, altele cu un exces bizar al corporalității în care autorii au

după fiecare noapte de dragoste ceva se distruge în mine nu contează celulă sau templu sunt o cameră goală cu o podea umflată de apă un copil speriat care stă jos înghețat de spaimă cu mâinile

seara își linge rănile ca o pisică hăituită se uită pieziș, nimeni n-o ajută cirezile de îngeri se duc la culcuș forfota inimii mele încetează și ea cu aceste cuvinte începe poemul acesta

o să întâlnești o grămadă de lume cunoscuți sau pur și simplu trecători prin foaia mea albă edificii căzute perspective adulte fluturele laitmotiv va da din aripi la fiecare al doilea vers o

* trebuie să ne descoasem aripile să luăm loc în bancă un profesor de limba română cu picioarele tăiate, în scaun cu rotile (poate chiar profesorul Gemălescu) ne va învăța să fim iar

sunt un scriitor amator, la fel cum sunt un om amator, nu știu cum să trăiesc, sunt ceea ce se cheamă diletant prin naștere, fantezistă atât cât m-ai recunoaște pe stradă după mers, dar mai ales după

sunt conectată la o lume artificială ca la niște aparate care mă țin în viață m-am bălăcit cum am vrut, am râs, am plâns am fugit, am ars biblii, mame, am călătorit am împletit iar alt râs, altă

Bucureștiul noaptea este o mangustă, scoate capul la pândă și privește tot ce i se întâmplă în stomacul aurifer, femei elegante plutesc deasupra Ateneului cu pălăriile apretate, se rotesc, se rotesc

* * * * îmi amintesc în școala generală un băiat care învăța dimineața/ eu după-amiaza/ și stătea în aceeași bancă cu mine/ ne vedeam doar când ne mutam/ el își lua ghiozdanul/ eu îl puneam în

ai fi zis la început că este un șoim cu pliscul de aur leagănele se mișcau în gol când trecea copiii priveau de la geam cum parcul se golea: „Poți să ne vezi, vino să ne iei?!”- țipau toți în

1 (acest poem nu strănută în batistă – atenție să nu contactați vreun virus – ) în dimineața asta cerul era mai lăsat într-o parte am profitat și am tras de sfori până l-am coborât pe măsuța de lemn

vreau doar să-i port papucii, cămașa și biblia personală, pe-aceasta s-o îmbrac pe sub piele de câte ori este plecat, să-mi pun chipul lui și viața pe dos să văd cum era dacă nu-l cunoșteam,

Sau Arca lui Noe. Nu pentru că în mine ar încăpea vrute și nevrute, nu pentru că trupul meu este o foaie albă pe care poți scrie până dai de stern, nu pentru că nu am luat pe cineva să-mi țină de

când mă aplec asupra foii albe e ca și cum dintr-o dată mi-aș pune pe față o mască cu oxigen geamurile se deschid singure, neuronii își revin fumul intră înapoi în plămâni, musafirii se