Carmen Sorescu

...o femeie la 30 de ani? nu mai așteaptă nimic știe că atunci când vine de la piață trebuie să pună sacoșele jos să caute cheia și să deschidă singură știe că în weekend trebuie să curețe

între timp mai mor, mă mai nasc nu contează ce stare de agregare am gravitația duce sângele în sus e altfel de planetă aici la mine pe masă alte forțe, alte chipuri dacă aș fi avut o inimă în

parcă mă și văd pe strada aia îngustă de lângă biserica amzei când trec pe lângă tine tu cu țigara între buze și cu o alta de mână eu încurcată prefăcându-mă că-mi privesc tocurile

este un mod de a iubi ascuns în spatele oaselor cu impresia că ești la tine acasă că poți face absolut ce dorești pun masa în mijlocul camerei un picnic fără invitați cu picioarele goale pe

când sunt cu tine tălpile mi se lipesc de parchet ca de o smoală ciudată, un fel de lipici heraclit nu mai pot merge la baie, nu mai pot aprinde țigara stau înțepenită pe marginea patului duc

se auzea un zgomot ciudat ca și cum cineva îmi bătea cu picioarele în inimă opresc muzica, sting lumina începuse să-mi fie frică se auzea și mai tare, telefonul suna „sunt jos,

este la fel ca în dimineața aia frumoasă când am tras brusc cearceaful de pe tine te-ai speriat și te-ai ridicat repede erai gol și foarte alb și mi-a venit să scriu pe epidermul tău ca un pe zid

îmi era frig am tras pătura peste cap, mi-am dus genunchii la gură palmele le-am așezat pe ochi, cafeaua s-a oprit din fiert poștașul a luat mâna de pe sonerie cei de la astral fugeau pe scări, tu

cea care locuiește la periferia picioarelor tale dimineața când te trezești îți simt pașii sub limbă îi număr, până la bucătărie, până la baie, înapoi sunt sora lui Enkidu cu o fisură-n

cine mai știe să rupă din carnea mea măcar o petală să o pună sub pernă cine mai știe dacă ești dans de săbii sau șotron colorat pe asfalt pe care copii îl sar când vin de la școală cu greață și

la ora 6 trezirea la mine în cameră pentru câteva zile s-a mutat raiul ei și trezirea e tot la ora 6 indiferent de sclavi sunt tot brunetă nimic nu pare a fi ceea ce știam de la bunica pe noptieră

o inimă nouă, în țiplă, dacă se poate nina ricci trecutul tumefiat să prindă crustă odată un avion personal cu piloți de schimb și multe stewardese o masă de ping-pong, un mandarin pe dosul

apropierea de trupul tău îmi modifică vârsta pieptul mi se deschide larg un stol de păsări s-a oprit în el să moară ca într-un cimitir ambulant e trecut de miezul nopții pe șira spinării clocotește

poezie scriu mai ales foarte de dimineață tot timpul la birou și direct la computer rar mai scriu de mână dar nu în trenuri sau pe bănci scriu tot la birou când simt că nu sunt în stare să

cu ziduri de sticlă și flori carnivore arhipelag din o mie de insule doar eu și Sartre ce mai bem vodkă întinși pe o pătură albă cu peșteri fragile cai verzi pasc zile pierdute ești o cameră cu

cu pieptul acoperit de o lume mică prin care săgețile intrau doar noaptea când uita ușa descuiată unde este femeia cu părul de pământ umed? cu venele oxidate și ochii mormane de hârtii prin care

a venit frigul în mine sunt câteva femei despletite nu le cunosc le simt dimineața când merg prin camera mea vetuste, frivole îmi poartă sandalele, eșarfele consumă țigările una se rujează,

când mi se face dor de tine aprind luminile orașului la ora 12.00 în spatele casei pe marginea autostrăzii soarele apune într-o secundă mulți îngeri își curăță aripile de impurități se

el este aici în camera mea, singur, pustiu cu toate teoriile căzute pe covor nu îl interesează nimic să încep cu întrebarea: încotro? nuvele și căsătoria lui emily dickinson cu ea însăși la

dă-mi niște medicamente desfă-mi coastele, fă-mi un ceai sapă în tavan, fă ceva, nu știu trimite-l pe icar cu trenul fără tine sunt pierdută te iubesc în toate gările unde câinii vagabonzi

nimic nu e rânced sau inutil/ puntea decorul obscur/ încă o pereche de brațe/ un self control pentru această muncă silnică/ singurătatea este o pereche de sandale roșii/ trăiește în apă pe uscat/