Poezie
Flamingo
2 min lectură·
Mediu
Când scrii poezie trebuie să fie întuneric în cameră
Bezna din tine va lumina ca un bec agățat de stern
Într-o liniște pură, oarbă, să ieși tiptil din piele
Să te afunzi în neștire în apa de botez proaspăt
Apărută în mijlocul mesei, trebuie să ai un chibrit la îndemână
O cană cu apă, un prosop, când de sub apă, pe dușumea
Și în cele din urmă urcă în pat ca o femeie căreia întotdeuna
Îi strălucește ceva între coapse
Când scrii poezie trebuie să fie liniște în cameră
S-o auzi când eclozează din lemn ca un miriapod sinucigaș
În carnea ta, va forfoti ani de zile în băltoaca trupului
Se va adapta la orice nerozie, la orice nebunie
Va fi ceva foarte fidel ca o moarte care trage cu ochiul
Peste umăr la fiecare mișcare, la fiecare pas greșit
Locul pe unde iese se va înroși, trebuie să fie întuneric
În cameră când scrii poezie, altfel riști să nu mai vezi nimic
Din mine sar așchii, bucăți de iubire, se pot aduna de pe jos
Cu gesturi simple, de copii care vin de la grădiniță și pescuiesc
Pe tot drumul diverse bazaconii de importanță covârșitoare
Ieri am întrebat pe unul mic în teniși albaștri ce adună de sub un copac
Și mi-a spus, niște gâze moarte, îmi plac foarte mult
023.470
0
Când scrii poezie trebuie să fie liniște în cameră, s-o auzi cum tușește și cum este străbătută de convulsii în spațiul tăcerii.
Am adunat bucățile de cuvinte ce au sărit din tine și le-am descifrat cu ajutorul spiritului.