Noaptea

Când ne îmbrățișăm piepturile noastre se sparg și deodată îmi intra aer curat în plămâni

Venele mele neverosimile, înșelătoare, se cățărau pe tine ca niște plante carnivore

Și se făcea că visam și se făcea că eram trează și mergeam pe drumuri lungi, ninse

În sănii trase de cai albi spre inima ta, spre inima ta drumul e pavat cu litere sticloase

Orice cuvânt este de prisos, orice gând este ireal, se înaintează orbește, șoaptele

Se fac baloane de săpun care mă duc sus, undeva, nu știu, nu am apucat să văd

Înapoi nu priveam, totul era doar înainte, nu exista să privești înapoi, în povestea

De față ochii nu se pot întoarce în urmă, nu există urmă, nu există trecut, pașii

Pe care-i fac ard de la sine, siajul e pârjolit, dragostea mea este un praf auriu care

Iese prin pori și e luat de vânt așa cum e luat polenul, ne cuprindeam mai mult

Cu tăcerea decât cu brațele, brațele erau un fel de antene minuscule, încet, încet

S-au topit și dragostea era numai octave, un fel de Ierusalimul eliberat, un fel de far

Un fel de clopotniță undeva în depărtare unde nimeni nu o auzea, nimeni nu o vedea