Îmi imaginez că planeta este un bol de cristal
Pe care cineva-l întoarce când vrea
Și-atunci cad fulgi, mulți fulgi, chiar și-n camera mea
Uneori răzbat din acel univers închis, închistat,
Ne-am despărțit încet, încet, mai întâi de corpuri, membre, degete, prelungiri Mâinile îşi luau rămas bun singure, stinghere, ca nişte cozi rupte de şopârle
Se zbăteau, se lungeau, se lungeau,
Când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie
Tot pe-atunci credeam că trebuie să aduni apă, multă apă
Viață, să fac un lac de acumulare și-ntr-o zi m-arunc în adânc
Și să-ncep să scriu,
Bătrânii își scriu testamentele, copiii privesc triști de la geamuri
O lume care pare că nu mai există, nu se mai aud țipete, mingi, tramvaie
Muțenia e spartă doar de sunetul alarmant al
Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum
Nici mie nu-mi place să fiu propria piedică
Deși nu am încotro din mine se nasc zi de zi
Tot felul de hățuri, frânghii care mă țin pe loc
Caut
În ziua în care ne-am despărțit lumea părea că se sfârșea și ea
Trăgeam aer în piept ca un animal prăbușit în sunetul vernal
De cuțite ascuțite care chema la iubire
Norii se lăsaseră atât de
strânsesem toate lucrurile de prin casă
mesele rămăseseră libere și peste ele lucea liniștea
aceea triumfătoare a duminicilor când stai singur acasă
un fel de praf în bătaia unui suflet ferit
Poezia mea nu țipă, nu strigă după ajutor, nu e un nou-născut abandonat
Poezia mea e tot timpul cu mine în trup, la locul ei, nu o las prin oraș
Pe sub mese sau pe scările murdare de la
Poeții în fapt nu se-arată, ei nici măcar nu se văd
Sunt acoperiți de ei înșiși, de acest strat negru, de smoală
Cu care se lipesc de alți oameni, și tot așa
La rândul lor oamenii își lipesc
Cuminte, îmblânzită, ne-ar mânca din palme
Tot felul de cuvinte ne-ar bâzâi în jurul capului în căutare de polen
O seară cu tine ar fi ca un cuib sau poate că ne-ar plăcea
Să stăm în ea la
Femei ca mine râcâie, dezgroapă, aruncă, se subțiază, fug de lumină
Până pleoapele se lipesc între ele, se scufundă cel mai adesea în nopți
Fără sfârșit până albesc, scot molozul, se hrănesc cu
Dacă vrei să fac dragoste cu tine pune pe pat
Un cearșaf alb, bine întins, să-l pot confunda cu cerul
Sau cu un așternut de spital, să mă las injectată
Din venele tale ca din niște perfuzii cu
Și-n ziua aceea când ne plimbam tăcuți prin casă
Deși mergeam pe parchet, simțeam o pădure în jur
Din când în când mai trosnea o creangă uscată
Căzută din ziua de ieri, întorceam capul
veneai tot mai aproape, tot mai aproape
ca un val care udă țărmul pentru prima dată
nu știai ce se va întâmpla, dacă va mai rămâne ceva din tine
sau vei fi cu totul absorbit în pielea mea
dar
erai undeva la periferia ta
acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată
îmi amintesc, era frig
mergeam zgribulită
am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi
amintirile veneau după mine ca
Am fi meritat o despărțire frumoasă
Un pact, o înțelegere, să ne punem de acord
Asupra inimii așa cum împărțim pământul la moștenire
Să știe fiecare cu ce-a rămas și ce poate duce mai departe
Să
După fiecare iubire rămâne un cearceaf zbârcit
În care s-au chircit câteva nopți de dragoste
Fragile, neputincioase, ca niște pisoi fără ochi
Degeaba mi-am cumpărat ceas care ticăie
Pentru că
Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere și nici putere
Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopți de dragoste
Din cauza
Aș vrea să fim iubiți pentru o vară, mai mult nu pot, nu mai duc
Iar plecări, bagaje, tristeți prin gări scuturate pe jos ca florile după ploaie
Peroane nesătule care se vor ține după mine cu anii
Între noi a apărut un teren viran tot mai greu de cuprins
Drumul pe care altădată mergeam azi e plin de buruieni
Dacă m-aș încumeta mi-aș zgâria nu doar picioarele
Ci și mâinile, așa sunt de
Am trăit la fel ca toți călugării fără să știu că sunt
Am mâncat puțin și ce-am apucat fără să știu că am postit
Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora orașul se reașeza
Fără să știu că
Draperiile erau încă trase și lumina se furișa ca o fată virgină
Care fuge de-acasă fără nicio șansă s-o oprești din drumul ei
Se lumina, se lumina într-un fel fără judecată, fără coerență
Și
În ziua aceea am făcut dragoste așa cum face soarele cu mugurii
Corpul meu era o simfonie cum niciunul nu mai ascultase vreodată
Ca și cum ar fi plouat mărut peste pământuri aride
Și germinam
Se apropie iar ziua mea și iar n-o să-mi spui La mulți ani
Nici anul trecut nu mi-ai spus, deși, știi foarte bine:
Cu cât nu-mi vorbești cu atât te pironești și mai mult în mine
E un fel de