Carmen Sorescu

Ne-am despărțit încet, încet, mai întâi de corpuri, membre, degete, prelungiri Mâinile îşi luau rămas bun singure, stinghere, ca nişte cozi rupte de şopârle Se zbăteau, se lungeau, se lungeau,

Când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie Tot pe-atunci credeam că trebuie să aduni apă, multă apă Viață, să fac un lac de acumulare și-ntr-o zi m-arunc în adânc Și să-ncep să scriu,

Bătrânii își scriu testamentele, copiii privesc triști de la geamuri O lume care pare că nu mai există, nu se mai aud țipete, mingi, tramvaie Muțenia e spartă doar de sunetul alarmant al

Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum Nici mie nu-mi place să fiu propria piedică Deși nu am încotro din mine se nasc zi de zi Tot felul de hățuri, frânghii care mă țin pe loc Caut

În ziua în care ne-am despărțit lumea părea că se sfârșea și ea Trăgeam aer în piept ca un animal prăbușit în sunetul vernal De cuțite ascuțite care chema la iubire Norii se lăsaseră atât de

Poezia mea nu țipă, nu strigă după ajutor, nu e un nou-născut abandonat Poezia mea e tot timpul cu mine în trup, la locul ei, nu o las prin oraș Pe sub mese sau pe scările murdare de la

Poeții în fapt nu se-arată, ei nici măcar nu se văd Sunt acoperiți de ei înșiși, de acest strat negru, de smoală Cu care se lipesc de alți oameni, și tot așa La rândul lor oamenii își lipesc

Cuminte, îmblânzită, ne-ar mânca din palme Tot felul de cuvinte ne-ar bâzâi în jurul capului în căutare de polen O seară cu tine ar fi ca un cuib sau poate că ne-ar plăcea Să stăm în ea la

Și-n ziua aceea când ne plimbam tăcuți prin casă Deși mergeam pe parchet, simțeam o pădure în jur Din când în când mai trosnea o creangă uscată Căzută din ziua de ieri, întorceam capul

veneai tot mai aproape, tot mai aproape ca un val care udă țărmul pentru prima dată nu știai ce se va întâmpla, dacă va mai rămâne ceva din tine sau vei fi cu totul absorbit în pielea mea dar

erai undeva la periferia ta acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată îmi amintesc, era frig mergeam zgribulită am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi amintirile veneau după mine ca

După fiecare iubire rămâne un cearceaf zbârcit În care s-au chircit câteva nopți de dragoste Fragile, neputincioase, ca niște pisoi fără ochi Degeaba mi-am cumpărat ceas care ticăie Pentru că

Aș vrea să fim iubiți pentru o vară, mai mult nu pot, nu mai duc Iar plecări, bagaje, tristeți prin gări scuturate pe jos ca florile după ploaie Peroane nesătule care se vor ține după mine cu anii

Am trăit la fel ca toți călugării fără să știu că sunt Am mâncat puțin și ce-am apucat fără să știu că am postit Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora orașul se reașeza Fără să știu că

Draperiile erau încă trase și lumina se furișa ca o fată virgină Care fuge de-acasă fără nicio șansă s-o oprești din drumul ei Se lumina, se lumina într-un fel fără judecată, fără coerență Și