Poezie

Ce mai faci?

2 min lectură·4 septembrie 2020

Mediu

Îmi imaginez că planeta este un bol de cristal

Pe care cineva-l întoarce când vrea

Și-atunci cad fulgi, mulți fulgi, chiar și-n camera mea

Uneori răzbat din acel univers închis, închistat, orfan

Nici azi nu sunt îndeajuns de mare să renunț la scamatorie

Îmi face bine. Și atât!

Și mă-ntreb totuși dacă nu eu sunt omul prins între nămeți

Care adună lemne, face focul, chiar dacă-l dai peste cap

El zâmbește din orice poziție

Oricum m-ai răsuci rememorez amintirile cu tine

Pe fondul aceleiași zile, aceleiași melodii

Astfel încât dacă m-ai întâlni subit pe stradă

Am să răspund corect, promt

Am amintiri numai de nota 10

N-am să renunț la romanul acela de dragoste

Pe care l-ai început pe pieptul meu la Verona

Am să-l continui și singură cu astfel de poeme

Pe care știu că le vei citi și vei înghiți în sec

Îți vei minți iubita că ieși după țigări

Când de fapt atunci când vei alerga pe scări

Vei dori să ieși din tine, să te lași în urmă

Așa cum lasă scrumul fumul care se ridică aiurea

În toate părțile, în toate părțile va fi iarnă

Și tu te vei pierde la fel de haotic pe străzi

Locurile acelea de dat cu capul uneori sunt greu de găsit

Îmi pare rău, întoarce-te la tine, stoarce-te până la piele

Până te uiți, până dispari o vreme

Și mă-ntreb totuși dacă nu eu sunt omul prins între nămeți

Mereu căutam un loc pentru noi, un oraș, o garsonieră

Sau măcar un corp părăsit pe care să-l resuscităm și-n care să dormim

Și-n care la un moment chiar ne găseam orbi, disperați, poticniți