Caragata Cristiana Oana

vineri dimineață după luna plină în gemeni picură la piața victoriei nu fi păcătos și intră sigur ai ceva de spus pe limbă or să ți se plimbe cuvinte îndulcite de ciocolată fulgi de

străbunica maria cu piciorul drept rămas mai scurt în urma accidentului era slabă și zbârcită ca trunchiul unui copac uscat ieșea din cameră doar până la baie și la micul-dejun târâș ținând

îți scriu a nins cu fulgi mari în nordul bucureștiului orașul părea un glob de sticlă întors cu susul în jos s-o fi topit deja demult nu știu pe străzile cu nume de capitale curțile au rămas

o scrisoare ascunsă într-o cameră abandonată și una păstrată într-un portofel un tensiometru cu acul inert un inel de logodnă o păpușă de porțelan cu gene lungi care clipesc anii de absență o

Toate aleile duc spre lac ca un vârtej de iarbă și asfalt ce separă Ștefan cel Mare de Tei. Trec de barieră, de terenul de baschet, de aparate, de țarcul de câini și drumurile se deschid verzi în

Toți ascundem monștrii îi scoatem afară de mici începem cu gâzele furnici, gândăcei, muște la mine a fost un fluture cu aripi albe l-am urmărit cu bățul prin iarbă până a rămas nemișcat n-am

Decembrie nu-i pentru scris poezii mă gândeam traversând intersecțiile înghețate de pe Ștefan cel Mare și cu toate astea trebuie să închid anul două mii douăzeci și unu cu trei sute șaizeci și

„− S-a schimbat ceva în tine. − Cum adică?” E 9:30 și trebuie să-mi pun masca aud pașii urcând pe scări o să sune la ușă și ziua-și va începe cursul ca întoarsă cu cheia – Neața! Ce

Nu am știut că o să fie așa – că o să vină frigul brusc și ploile or să împuțineze zilele nu mă așteptam ca liniștea să îmbrace ferestrele și pereții ăștia reci să ia forma umbrelor la

E septembrie târziu, când se deschid ultimele tuberoze iar zilele se strâng în jurul parfumului lor intoxicant. Cerul se schimbă de trei ori pe zi și uneori pare că înghite toată lumina și tot

Toți trebuie să murim de ceva mi-a spus o prietenă acum câțiva ani trăgea jovial dintr-o țigară la mine-n bucătărie și tot ea mi-a spus cu mâna pe sânul meu stâng orice-ar fi suntem cu tine –

Astă-toamnă au apărut numerele – numere duble, triple, în oglindă, tot felul de combinații pe care le văd zilnic de-atunci și după o serie de întâmplări și potriviri curioase pe care le-am numi

„Până la urmă ce contează mai mult în viață e să ierți” La 8 dimineața aerul se înalță ca un abur din aleile Parcului C. mi se lipește de gât, de umeri, de clavicule iar picioarele mele sunt ca

Mi-ai spus odată de fiicele care rănesc – citiseși tu o carte – eram la Piața Romană și ne dogorea asfaltul sub tălpi tu în dreapta mea, la cei 1,56 metri ai tăi, cu părul blond așa cum te

A plouat mult în iunie pe strada L. miroase a tei ud iar dudul din fața geamului a făcut fructe albe și cărnoase la care nu pot să ajung. În zilele astea mohorâte în care singura constantă a

Poate ar fi trebuit să-ți vorbesc altfel când stăteam pe canapeaua ta în diminețile acelea reci iar prin mirosul sintetic al odorizantului de cameră aproape că-ți puteam simți inima bătând în

Au venit zilele de primăvară, cu soare și tunete. Poate trebuia să mă nasc și eu într-o dimineață de aprilie printre magnoliile în floare iar sufletul meu să fie un mugure alb, gata să se

să nu privești de pe peron să nu plângi trenul care pleacă să nu întrebi de ce să nu rămâi cu gândul ăsta să nu regreți să nu-ți fie dor să nu cauți să nu înțelegi să nu mai deschizi ușa

E martie și s-au înmulțit florile pe masa la care lucrez – le văd cum se întind spre fereastră cu petalele deschise, parfumul lor de roz și alb și galben îmi provoacă migrene dar le privesc cum

„Să scrii sincer înseamnă să nu poți scrie deloc” mi-a spus, apoi am vorbit despre cei care nu mai sunt. Pe ea mi-o amintesc din copilărie și de mulți ani mai târziu, la masa bunicilor, când

Au venit zilele reci au venit cu 33 de ierni pe fruntea mea dintr-o duminică de 17 de demult, până într-altă duminică de 17, au venit cu ninsori și ger, cu cer sticlos și seri cu ceață, cu