Poezie

Poemul de după

2 min lectură·24 aprilie 2019

Mediu

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere și nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă

Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopți de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă

Se scrie cu așchiile sărite, el e așa... o dâră de fum inevitabilă

Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbușit, inimile

După care privim în gol ca și când: noi suntem aceia atât de ușori

Și trupurile noastre cumva moarte, schiloade fac semne

Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus

Nu recunoaștem nicio voce, descărnați ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă

Un suflu evanescent surd și tenebros care se pierde undeva în zare

Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat

O pasăre care vine și bea apă din paharul pus la căpătâiul ușii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura

Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi

Ca și când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună

Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept

Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorțeală, el se naște

Și când spun toate astea, imaginați-vă că eram pe un vârf de munte

Numai flori de colț ieșeau din coastele mele după fiecare sărut

Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere și nici putere

004.258

Carmen Sorescu. “Poemul de după.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/carmen-sorescu/poezie/14137977/poemul-de-dupa

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.