Poezie
La nesfârșit
2 min lectură·
Mediu
Bătrânii își scriu testamentele, copiii privesc triști de la geamuri
O lume care pare că nu mai există, nu se mai aud țipete, mingi, tramvaie
Muțenia e spartă doar de sunetul alarmant al ambulanțelor
Timpul nu mai curge, s-a încurcat și s-a încolăcit ca un șarpe insidios
Își mușcă propria coadă, zilele nu se mai numără calendaristic
Ci doar în întrebări: Cât mai e? Cât mai ține?
Fiecare om e propriul lui ceas, nu mai avem nevoie de niciun fel de măsurători
Arestații la domiciliu nu au de ce să se plângă este o sentință pentru toată planeta
Suntem deodată egali cu regi și regine, cu prinți, hoți și cerșetori
Virusul ne-a aliniat dumnezeiește. Vine o zi când camera ca un stomac gol
Înghite și înghite, zi după zi, fără nicio regulă, cu sau fără mine
Copilul, cărțile, canarii, pisica, tacâmurile, aerul în loc de salivă
Ajută la mestecarea acestor lucruri, mă pot trezi cine știe cum
Cu ce fel apucături, că zbor, miorlăi sau scâșnesc, sunt prin fiecare
Și fiecare și-a pus amprenta pe mine, limbile sunt încurcate, chipurile
Mașina de tocat își vede de treabă, singura ființă vie de aici care macină
Fără încetare. Fără încetare. La nesfârșit
La fel cum garoul strânge mâna și venele se văd cum pulsează
Și prin mine se vede cu atât mai mult cu cât pereții mă strâng
Ies din nou pe balcon și privesc iarăși strada, vecinii-mi fac cu mâna
Chiar dacă nu mă cunosc, le fac și eu semn: Sunt în viață!
Un stol de păsări nu se hotărăște unde să se așeze
Copacii înfloriți pe care nu-i pot atinge își prelungesc umbrele
Până la mine, pe ele le pot atinge... începe o nouă zi
002659
0