Poezie
Moartea nu ia tot
1 min lectură·
Mediu
Ea mai lasă gândul că nu am spus destul
Frica
Sublimul
Secundele acelea de muțenie așezate la ușă
Precum panglicile roșii care trebuie tăiate
Și nu pot sub nicio formă pentru că
În astfel de clipe lucrurile simple își pierd glasul
Numai adevărurile mari țipă răspicat
Adevărurile acelea grele ca sacii de nisip
Puse în calea viiturilor pe care doar soldații le pot ridica
Și asta cred că era și ideea, doar cei pregătiți fac față
Câțiva bani de aruncat
O bucată de marmură rece în loc de frunte
Pe care să o sărut, fie și numai în minte
Desigur cuvintele cad ca niște cioburi de parbriz
Pe care la locul faptei nimeni nu le bagă în seamă
Un scaun răsturnat
O pernă neatinsă
Un nume care nu mai răspunde când îl strigi
Și chiar înțeleg:
Moartea nu ia tot
Îmi străbate ființa cu un ac fin
Întunericul din mine nu e neapărat rău
E doar un spațiu în care trupul își caută formă
Ca lutul în așteptarea unui meșter
031.279
0
Pe lângă detalii care țin mai mult de tehnica poetică, textul are fior liric, expresivitate atât cât trebuie (metafore și comparații sugestive, fără paatetism sau nevoia de a epata). Opoziția semantică dintre secvențele referitoare la „marile adevăruri” și micile detalii în fața cărora limbajul devine neputincios (aici aș remarca, în primul rând, versurile „O bucată de marmură rece în loc de frunte/Pe care să o sărut, fie și numai în minte”) este și ea bine realizată.
Este aici un text pe care îl consider foarte bun, de aceea l-am și remarcat.