Poezie
Și când te gândești
2 min lectură·
Mediu
Că te-aș fi putut întâlni…
Am fi mers o vreme de mână prin parcuri, pe străzi
Ne-am fi uitat înapoi la urmele lăsate în praf
Și care ne-ar fi ținut de sete la o adică
La fel cum îmi povestea bunica despre apa curată
Pe care, pe vremea războiului, o bea din urma copitei de vacă
Dar mai ales ne-am fi hrănit din poveștile căzute de pe corpuri
Ca eczemele care se decojesc și ustură
Știți și voi sunt multe specii, precum acarienii
Am fi acceptat că ăștia suntem
Și că ne hrănim doar din mortăciuni
Am fi mers o vreme de mână aiurea fiecare prin viața celuilalt
O vreme desculți, goi, ca Adam și Eva în paradisul nostru
De la etajul al doilea, am fi aprins becuri, veioze, inimi
S-ar fi luminat toată casă, am fi luat foc pe alocuri
Ne-am fi iubit, ne-am fi despărțit, am fi luat-o razna
Nimeni nu ar fi știut ce fel de sulf avem sub piele
Atât să ții minte:
După noi vor rămâne doar cruci
Poate plăci funerare, însă de asta nu sunt singură că se va îngriji cineva
Dar o cruce de lemn oricui îi dă mâna
Copiii noștri le vor vizita sau nu
La fel ca mine azi care pun la mormântul bunicii o floare în gând
Atât va mai rămâne după noi
Un aer imperceptibil, cu iz de busuioc și tămâie care într-o zi, două se duce
Oamenii aerisesc după iubire ca după holeră
Acum ninge, și-mi place să mă reazem de fereastra care dă spre mine
Ca o cursă de prins oameni palma mea se lipește de geam
0310
0
Într-un fel sau altul, mereu este o „vreme de război”, de aceea poate este necesar / firesc să ne găsim „apa curată”. Și o vom găsi foarte probabil, atâta vreme cât vocația noastră de cuvântători („poveștile căzute de pe corpuri”) ne va arăta calea („paradisul de la etajul al doilea”, focul „luat pe alocuri”), vindecându-ne. Dar poate că ar trebui să ne temem mai puțin de… iubire, deși, oricum ar sta lucrurile, în cele din urmă ne vom domina teama de… „contaminare”…