Poezie
Și chiar mă gândeam
2 min lectură·
Mediu
De ce au oamenii atâta nevoie de mine
De ce îmi scriu, de ce mă sună, mă întreabă tot mai des
Unde sunt, când ajung, de ce au această dorință de pierdere
De prăpastie, de ce vor toți să se scufunde, să se decandeze
Alături de mine, în peșteri, văgăuni, în lumi fără fund
Nevoia de foaie albă pe care să-și verse intestinele, fierea
Poate da, poate nu, la fel ca atunci când ai rău de mașină
Și știi că ai o pungă pusă bine pe undeva prin bagaj
Cineva chiar mi-a spus: vino, acum e zăpadă
Voi face din pielea ta un înveliș, care la fel, să țină de cald
Și așa ar fi încolțit de sub mine tot felul de cuvinte
Din care aș fi făcut haine, pânze, aș fi îmbrăcat oamenii străzii
Aș fi vertebrat poeme în care s-ar fi rătăcit ca într-o pădure de cedri
Sau cine știe de ce aș fi fost în stare
Poate se gândesc la zaț, la moloz, la deșeuri sau zguri
Din alte vieți când am fost îngeri, din care să ne refacem
Poate se gândesc la coji de ou, la stratul acela tacit dintre viață și moarte
Pe care să alunecăm ca la școală, doi câte doi, cu ochi mari, speriați
Și chiar mă gândeam: de ce au oamenii atâta nevoie de mine
Acum când am rămas doar o bucățică uscată de pâine
O ființă cu doi ochi mici gata să le adoarmă în brațe
De aici dinăuntru-
Iubirea trece prin perdea cu aceleași așchii
-și asta e tot ce le pot spune
021795
0
RR