20 texte
Teodor Dume
când îți vine timpul calci pe întuneric ca pe o iarbă cosită prea devreme primăvara o altă realitate respiră din tine e ca și cum ai traversa strada simțind umbrele altui anotimp nu te clatini...
de la o vreme începe să mă doară rău spatele la ora când cocoșii echilibrează noaptea tresar îmi rotesc ochii prin cameră cobor din pat și ca un ultim gest îmi pipăi părul până mă pierd...
de două ori pe an înainte de a trece pragul îmbătrânit al casei părinților mei mă descalț ei nu mai sunt au plecat să se întâlnească cu Dumnezeu să-l invite la masă lampa din tavan cu sticla...
prietenii pe care i-am avut până de curând s-au dus unul câte unul fiecare în direcții diferite ca nori care despart cerul de pământ starea mea e una obișnuită cu singurătatea ca un...
umblu cu un băț alb în mână ca orbul care-și face cărare printre trecătorii întârziați ce fug pe trecerea de pietoni transpir și soarele șmecher îmi zâmbește la fel de parcă am fi...
Stelele mele sunt mult prea jos noapte de noapte le privesc strălucirea în ochii universului și gândul refuză să mă lase să dorm nu-i bai zic până dimineață o să negociez cu Dumnezeu...
Când m-am trezit era dimineață îmi amintesc o mare de oameni se îndestulau din lumina unei lumânări era şi Dumnezeu printre ei de undeva dintr-un colț mă privea ca pe un străin mi-a scanat...
Emilian Lican
Badea Gheorghe s-a dus în pământ... Focul se joacă-n cuptor, pâraiele clocotesc, Nea' Ilie se aburcă în carul purtat de vânt; Biciușca-i fulgeră în norii care plesnesc! În noaptea asta Nepoata...
niciun simptom și nicio durere căzută în mine și zdrobindu-se ca o piatră liniștea imortalizează tot ceea ce am fost ca un orb îmi pipăi cicatricea și mă strig încet nu-mi răspunde nimeni mai...
stau în mijlocul unei lumânări aprinse și tremur în tot acest timp întunericul iese din mine ca dintr-un chip fără umbră simt greutatea cerului cum se prelinge în oameni liniștea scrijelește...
luminile orașului se sting una câte una rămâne aprinsă doar cea din dreptul patului ca să pot să văd pilulele de pe noptiera invadată de boli și tristeți asistenta mă întreabă de ce...
în lacrimile mele care nu se văd crește piatra de pe mormântul tatălui meu un cortegiu de umbre asistă la ultimul psalm
Azi nu mai am nevoie de apă și nici de mâncare o să adorm flămând cu burta lipită de spate în visul ce va fi să fie înspre dimineață știu că voi fi în altă parte de lume disperat precum cerul...
Cu mâinile mele mi-am omorât moartea am golit străzile de urmele pașilor și umbrelor ei dimineață ceața se ridica din iarbă ca un vultur peste crestele munților sticloși nu nu mi- e...
nu întinde mâna timpului ieșit la cerșit că oricum el nu întârzie și nici nu va rămâne în urmă niciodată mai bine taci și refugiază- te în umbra pe care o porți de dimineață și până...
azi-noapte mi- am văzut moartea și am crezut că vrea să doarmă cu mine în același pat cum o mai făcuse de vreo două ori și să povestim despre una-alta și îndeosebi să continuăm discuția...
Dumnezeu umblă prin oraș și întreabă din om în om dacă l- au cunoscut pe cel care a înviat în cea dintâi zi a săptămânii oamenii murmură și dau din cap nimeni nu știe nimic și nici ...
singurătatea mea nu este o farsă ea există cu adevărat în carne și oase ne întâlnim dimineața la amiază și seara iar duminica în loc să mergem la biserică ne interogăm unul pe celălalt...
aș fi vrut azi să- mi demonstrez mie însumi că moartea mea a murit într-un accident la trecerea de pietoni și mai apoi toată lumea să aplaude la fereastra mea pe care am lăsat-o...
