silviu dachin

o idee mai mică decât un purice a sărit din capul meu în capul tău fiindcă așa obișnuiam noi să stăm ureche lângă ureche pe malul unui râu liniștit mi-a venit o idee ai strigat și m-ai

din plămânul meu stâng semăna pe-atunci cu o franzelă a mușcat dumnezeu când era pe cruce după aceea a strigat mi-e sete și i-am dat să bea sânge acrit de prea multă

deschid ușa. nu, întâi cuprind ușor clanța, de la foarte ușor spre ușor. dacă aș mai insista puțin aș deveni o prelungire a metalului... apăs, îmi strecor cele o sută de kilograme ca pe o foiță

astăzi a fost o zi. altă zi. m-am trezit la 13 și 17 minute. așezat pe marginea patului, am dat laoparte draperia. ploua. niciun om, niciun om care să treacă. știam totuși că dincolo de ferestre era

a treia noapte. de data asta știu că voi reuși. n-aș mai fi încercat, dar în seara asta, întorcând cupa veiozei în jos, mi-a căzut pe mână fluturele mort. acum două nopți, m-am chinuit minute în

tot aurul din lume crede-mă nu face cât blidul ăsta cu ciorbă de linte pe care mi l-am turnat în cap hot black bucket! și uite cum apar vedetele axă după axă rotește-te în jurul meu te

îți aminteși cum în curând vom mai călca doar aer și atât urmele noastre de pământ ușor ușor ninge vor striga ei fericiți și am nins

aluneci pe o coajă de viață și strigi cum îți vine la gură nu mai contează bunele maniere indiferent de domeniu ai vrea să trăiești tu și greața din piept strigi cuvânt lipit de alt cuvânt și de

de aici îmi fac eu cumpărăturile. clădirea e construită cu cap. mă ridic ușor pe vârfuri, apuc mânerele metalice și merg de-a bușilea până la ușile automate. cădere liberă de la trei metri pe o

te văd târziu după apusul soarelui mirat că ai fost acolo unde mi-am dorit să fii mirat că ai devenit atât de transparentă încât nu ai putut opri lumina și plângi sau râzi taci ca pe o

beau ceai de mentă construiesc în minte figura unui câine care se crede om care se uită la mine ca la un câine pe cel mai blând ton cu putință spunându-mi îmi placi potaie dar nu te iau

neputința e cea mai gravă boală de care mi-a fost dat să sufăr până acum urmează fericirea tu și alte câteva chestii morcovii tricourile pătate laptopul faptul că mult prea des autobuzul

dacă ar arde pământul cu tot ce e viu aș întreba rezemat cu spatele de tocul ușii unde-a fost asta mi-ai răspunde la noi pentru o secundă am deveni gravi după care probabil m-ai ruga să

eram copil călătoream cu trenul destul de des culegeam câte ceva din fiecare casă care trecea prin dreptul ferestrei ajuns la destinație coboram cu grijă scara înaltă nu cumva să pierd vreo

fructele rămase prin pomi sunt prețul plătit iernii pentru fulgii care vor cădea în noroi celor căzuți în ferestrele abia luminate le sunt suficiente poveștile și ceaiul și bunicii

și tare mi-ar plăcea să cadă bruma să fiu câmp întins până dincolo de locul în care ochiul tău mă poate urmări să fii ochi până cu mult mai departe de mine să vezi această dragoste

am visat azi-noapte cum un pictor nebun folosind o pensulă fermecată din culori care nu există în realitate a tras o linie de-a curmezișul pânzei minuscule spunându-mi cu ultimele puteri

nici învierea nici toamna nici dragostea nu vor veni pe rând toate odată întâmplându-se noi vom numi secunda aceea viață și ne vom bucura de ea ca de o nesfârșită binecuvântare

te simt în fiecare dimineață mișcare bruscă a unui pom cu rădăcinile în cer altă frunză pe umărul meu întotdeauna chipul tău chipurile căzând

erai o piatră cu aripi gata să te dăruiești oricui ți-ar fi promis zborul eram una cu iarba roșie care-mi crescuse pe piept lovită mortal de o pasăre mi-ai atins fruntea în locul în care

tăcerea executată într-un anume ritm aripă desprinsă zburând în numele trupului peste prăpastia în care prăbușită pe scenă cealaltă aripă joacă rolul tău într-o piesă cu mulți