silviu dachin

într-un oraș prea mare cu trotuare galbene și viață de noapte intensă printre limuzinele albe blocate în intersecții de limuzinele gri acolo am înțeles moartea timpului ploua când fără

am trântit fereastra de peretele blocului de peretele blocului de peretele blocului până când fereastra s-a întors la locul ei pe partea cealaltă decupând peretele s-a făcut dintr-odată

instructoare de dans a păsării vii sculptate în piatră moartea știe să facă trecerea din ascunzișul de carne în ascunzișul de întuneric atât de grațios că până și morții cei mai

câini fără bot mor zilnic după gustul palmelor mele nici urmă de mândrie nici milă nimic

pentru mine această piatră e o floare cu suflet cu un ochi îndreptat spre înapoi cu pielea albă și rece întocmai singurei palme ce mi-a atins vreodată palma

amestec oameni lucruri dorințe torn deasupra tot ce mi-a rămas din omenie închid ochii și fixez mixerul la ultima treaptă în curând voi fi atât de singur și sătul încât nu veți mai înțelege

alte chipuri străine amestecându-se niciun glas care să-mi poată explica tăcerea un zâmbet e de-ajuns călătorule ție căruia ți-a fost îngăduit să vezi de aproape suferința și moartea ca pe

sunt tot aici în locul din care tu mă știi plecat într-o zi îmi vei aduce aminte joaca și glumele bucuria timpul nostru nebun apoi liniștea dinaintea plecării îmi vei arăta cărțile și inima

de când ai plecat plouă neîngăduit de precis o matematică rigidă a căzut peste toate cuvântul dragoste ca un proscris refuză să mai iasă din gură stă acolo câte două trei zile până îmi ard

stăm fiecare la locul lui departe seara numărăm cuvinte extragem literele câștigătoare iar a ieșit un x oftezi deși e clar asta va ieși mereu nu-i nimic îl poți așeza în dreptul timpului acolo e

liniște e atunci când așezat pe spate în mijlocul camerei prin fereastra deschisă poți desluși clar vocea îngerului care te cheamă acasă ghemuirea între pereții de carne e doar o joacă pe

în aer se decupează copacul atunci când dumnezeu rostește cuvântul copac pasăre pentru pasăre inimă pentru inimă și așa mai departe tu ești decupată în aerul care mi-a fost dat mie întru

mai obosit decât îngerul după un drum pe jos între două stele mă așez lângă tine și tac smulge-i un fir de păr șoptește gândul pe jumătate adormit

lumina s-a închis în piatră liniștea pietrei a ieșit în lume ți-am zărit frumusețea o voce mi-a spus n-ai s-o atingi niciodată

toți vom urca într-o zi în lingurița albastră cu care soarele hrănește luna chiar dacă el știe ea nu-l va iubi niciodată crezi că ai putea să urci odată cu mine știu ai nevoie de

printre dinții ei albi ascuțiți cuvintele ies în trupuri rănite !alergi repede repede repede până când te lovești scurt cu fruntea între

înger nu bolnav nu flămând nu singur înger obișnuit cu două aripi și zece degete tu care ai prins în cleme de-a lungul orizontului rufele acelea nevăzute cămașa ei albă cămașa ei roșie

degeaba - zidul acesta se dărâmă zilnic peste un fluture nemuritor

mâini puternice țintuit pe masa tăcerii introduc tubul murdar al realității până acolo în măduva celei mai pure trăiri idei încă vii se lipesc de pereți până la dispariție singur numele tău

înmuiată în vinul prelins pe genele tale pasărea din piept nu se mai zbate - miez gri al celei mai curate pâini

dacă fiecare suflet ar iubi o necunoscută lumea s-ar împărți brusc între două sentimente unul la dreapta verde și strălucitor altul la stânga neclar oblic abia șoptit neîmpăiate păsările ar

plouă captiv în același strop cu luna mă rostogolesc pe umărul tău departe o piatră sfârâie pentru ultima oară

ești sfârcul prin care omenirea îmi suge ideile incongruent în seara asta pentru tine voi naște un zâmbet