Alexandra Alb Tătar

De câte ori ne-am sorbit din adânc de privire, de parcă am fi fost deshidratați, ca după o secetă în care ne-am pus inima în cui, niciodată împreună, dar în abis mereu împreunați de câte ori

* uneori e cerul, uneori pământul uneori misterul, uneori cuvântul ceva ne-a purtat din gol către plin pe pârtii de-azur, abrupt către lin în vals de lumini, din nimfă-a ieșit un fluture

Într-o zi vei auzi cuvântul lui Petru va răsuna ca un tunet simfonic prelung, amuțind toate instrumentele de percuție, înmărmurite în fața celei dintâi partituri din coloana sonoră a unui

În spatele tău, râsete. Râsete de vară, ușoare, cu umbreluțe colorate la mijloc și baloane de săpun la margini - năvălesc pe terasă, se cațără ca niște iedere sprintene și indisciplinate, chiar și pe

cât am putea să ne privim, până mă uit, până te uiți până ne scurgem în culori, văpăi în iarbă și în flori deshidratați, să ne sorbim candoarea pașilor desculți și-mbrățișându-ne-n văzduh, inimi

Dacă mulțimea are mersul legănat, de câte ori un pas săltat e interzis de câte ori în ton cu alții-ai condamnat, de câte ori de tine însuți te-ai dezis? Dacă acum se poartă vidul ambalat, de

dar cine-a simțit oare iubirea când pândea privirea-i sfredelindă, ce-n zvâcnet se-aprindea ștrengar pășind, pe tâmple, cu finul ei picior trezind în miez de suflet un mugur de fior și

noi cei care gesticulăm nevrotic în fața stanelor de piatră noi cei care ne batem cu pumnul în piept în fața castelelor de nisip noi cei care aplaudăm extatic în fața roboților ne fâstâcim în

- Pss, pss, vino... apropie-te ca o pisică sălbatică sau domestică, după cum îți e firea. Poți să miauni sau să taci, să zgârii sau să torci, să treci sfidător prin fața șobolanilor giganți, ca o

Să te întinzi încet pe spate într-o barcă, atunci când simți că parcă mintea-ți s-a-necat și că ar fi, de-ai strânge-o-n palme, udă leoarcă, dar o poți stoarce și-o poți pune la uscat.

Vreau să vânez ideea pură, ce țâșnește din codrii minții, unde liberă aleargă, să pescuiesc acea uimire, ce-o să spargă un geam spre-o lume-n care gardul n-o oprește, s-ating penajul în

* Câte dintre sistemele, structurile, hotarele, câte dintre cutumele, culturile, popoarele pe cale de dispariție, vor fi renăscut? Câte dintre convențiile, dogmele, credințele, câte dintre

Te-ai mișcat, și inima mea a stat în loc ai făcut primul pas, și fațada sufletului meu s-a răsucit, ca să privească ai căzut, și podelele mi s-au cutremurat, crăpându-se te-ai ridicat, și toate

Dacă aș putea să îmi vopsesc părul chiar aici, la rădăcina sufletului cu verdele acesta moale, ce se scurge, de Înviere din crucile de lemn înmugurite, din pletele de iarbă ce se-nalță pe

Unde locuiesc iluminatele creaturi nocturne, care s-au prădat și de ultimul pătrar de lună din colțul lor de cer, să poată face toiage de lumină pentru cei care șchiopătau în întuneric unde

Suflet orb, de ce să cauți Paradisul doar în cer, Când, precum o fi în ceruri, te-ai rugat: şi pe pământ, Suflet drag, n-aștepți zadarnic judecata cea de fier, Nu-ți ești tu judecătorul purtând

acolo unde mugurii plesnesc primit-am Lumină acolo unde e miezul poate nu ne-a păsat dacă versul e o plantă cățărătoare spre ceruri virgine iar umbra sa atletică aleargă în voie pe

Deseori florile n-au niciun parfum, le cumperi doar pentru a astupa gura unei vaze în care nu mai miroase a viață, deseori muzica n-are niciun mesaj, o pornești doar pentru a acoperi un spațiu

Sigur că cei dinaintea ta se asemănau aceleași 32° Fahrenheit în priviri, același mers precaut al inimii în lesă, aceleași mâini îngrijite, pipăind costumele slim fit Versace apoi ai venit

dacă scrii un poem și aripi fermecate fâlfâie în piept bătăile lor sunt la fel de suave, precum sunetele pianului, când se-mpletesc într-un cântec de leagăn şi atât de dulci, înțelegi de ce

Aş vrea să deschid o fereastră de turtă dulce şi să muşcăm din rama ei când ne privim cu ochi flămânzi şi-n ei să ticăie, buimac un ceas al cărui cuc revine la viață, pe când pupilele devin

Își ascultă vocile și pricepu clar: vocea lui Teo se îndepărtase, un îngeraș ce ar fi vrut să-ncapă în spărturi de suflet, iar vocea Dorei tremura, precum un corb croncănind înainte de furtună,

* Ți s-a zis să părăsești cuibul. Ai ezitat, nu voiai, dar îi vedeai pe toți ceilalți sărind și nu puteai să te lași mai prejos. -Curaj, copile! ciripi atunci pasărea cu ochi de curcubeu. Dar ce

Poetule! îți plouă cerul cu vers da, se scutură arbori de nori peste tine și versuri curg șuvoi prin crângul tău înverzit, când pe sub aurii umbrele se clatină gălbiorii, îmbătați de iasomie pe