Intrusul

În spatele tău, râsete. Râsete de vară, ușoare, cu umbreluțe colorate la mijloc și baloane de săpun la margini - năvălesc pe terasă, se cațără ca niște iedere sprintene și indisciplinate, chiar și pe umerii mesenilor mai tăcuți, apoi se încolăcesc în jurul urechilor ciulite. Imperturbabil, îți bei cafeaua (a câta să tot fie?) cu-n automatism tomnatic, nedezlipindu-ți ochii de pe ecran. Pe măsuța ce păstrează distanța de celelalte, laptop-ul tău, deja fierbinte, e plin de date - pe discul C, pe discul D, pe e-mail-ul A, pe e-mail-ul B - atât de plin, încât pare un wrestler în ring, cu grumazul mai gros decât forfota spectatorilor, sugrumându-le chicotele cu mișcările brațelor sale masive. Nici n-aveai cum să fii atent la râsete, când laptop-ul, deși ultraslim, îți ocupă tot câmpul conștiinței; poate de-aceea ți-e încleștată mâna pe mouse-ul fără fir, ca un copil în fața unui castel de nisip în construcție, strângând ambițios o lopățică în mână. Ceva pâlpâie, brusc, pe lângă ecran - râsul cuiva a derapat, nepermis, pe altă frecvență, aproape de locul în care ți-ai suspendat, pe timpul programului de lucru, sufletul, așa cum ți-ai fi așezat în trecut, cu grijă, pe șezlong, jucăria preferată, să nu se fi murdărit în timp ce trudeai în nisip (dar nu din plăcere, ci pentru că trebuia să înalți clădirea cât mai mult, până la nivelul la care-ai fi fost demn de cuvântul pe care-l așteptai de atâta timp: "bravo"). Tresari. Lopățica îți cade din mână. Râsul pare a se transforma în ghepard, făcând salturi spre tine. Cu ochii pironiți într-un punct fix, continui să-i asculți tweet-urile sacadate, ca de pasăre... inflexiunile acestui glas distinct, pătrunzând în desiș de suflet, par sunetele unei specii de ființe ce-a suferit mutații lăuntrice similare cu ale tale. Vocea se dezbracă de râs și devine tot mai gravă, intimă, răsunând de undeva din spatele tău, avansând tot mai mult printre celelalte, ca un abil jucător de hochei, ce mânuiește crosa în viteză spre poarta ta. Instinctiv, te pregătești s-o aperi. Realizezi subit că ești pe gheață și-ți simți picioarele nesigure. Vocea se distinge atât de clar, încât înțelegi deodată cum un dirijor ar putea indica, din zeci de instrumentiști debutanți, cu precizie, viitorul concertmaistru. Nu știi dacă glasul îți amintește de un teatru liric în care ai jucat cândva sau nu, dar simți că în curând veți fi parteneri de scenă. Te întorci spre intrus. Wrestler-ul a fost doborât. Pucul pătrunde în poartă.