Veche baladă suprarealistă
de José Lezama Lima(2009)
1 min lectură
Mediu
Când pârâul se umple cu lovituri de coadă
de șarpe și pianul întors cu spatele
își arată pantofii care strălucesc ca miezul nopții
când se scufundă ca un fotoliu estropiat
chiar dacă picioarele sunt jucării pentru copilul îndărătnic.
La adăpostul feliei de pepene violoncel
balerinii își bâțâie apetele și transpiră rumeguș
iar miezul nopții se plictisește
ca o tablă de șah înclinată lângă perete.
Nu mă gândeam să plec dar îmi lipsea cheia
lacătul uriaș câinele care mă însoțește mereu
și se desparte de mine lingându-mi o rotulă.
Violoncelul ca un braț plin de broaște
a început să arunce picături de miere exasperată
Canoia șefului plutea pe lacul de sticlă
când a bătut două dimineața
și cei ce se trezeau dansau cu cei ce dormeau
A sosit cea așteptată și eu m-am ascuns
cu ipocrizie în spatele unei cutii de creioane
care mi-au împrumutat degetele lor galbene
și fragmentul de acordeon ca pe o lămâie la borcan.
Lacrimi pe care le păstram ca pe firimiturile de pâine
pentru a le arunca în bazinul crocodililor politicoși.
Când începea să se umfle gogoașa
pielea a șuierat pentru ultima dată
și canoia șefului s-a umplut cu bucăți de sticlă.