Alina Manole

Dimineața se deschidea odată cu numele tău, ca o poartă lăsată în lumină. Undeva în lume înfloreau merii înainte ca ziua să fi început, înainte ca ziua să se ivească. Între noi curgea

Mă întorc la tine, Poete, așa cum te găseam când eram în școală, cu fruntea lipită de paginile subțiri ale Istoriei, căutând un sens mai mare decât mine. În seara aceasta de iarnă, când

Iarna venea pe atunci altfel, ca într-un film vechi, pe o peliculă de 8 mm, ușor tremurat, ușor ars pe margini, în culori spălăcite, copii alergând pe uliță, o mâță care trece prin cadru fără să

La capătul anului, Luna s‑a mai îndepărtat de Pământ cu încă 3,8 centimetri, ca și cum ar fi lăsat nopțile să se retragă spre margine. Astronomii au notat totul, ca pe o absență

existau zile în care ne întindeam peste lucruri ca o fereastră mult prea pixelated pentru lumea în care trăiam, pe atunci, toamna era un spațiu de memorie, un loc în care improbabilul se aduna

și cum îi ziceam azi robotului, cu ani în urmă, discutam cu Ioana, despre el și despre toate viețile sfinților de atunci i-aș ma fi zis de Andreea și despre Dana de Rh și de Nexus cum

eu sunt saiyaara și am venit la capătul lumii și cu ce vă pot ajuta, zise el, am venit să vă caut, aici nu mai e loc, întreb în altă parte eu am venit aici, am venit să rămân aici la capătul

M-am tot gândit despre ce să scriu azi, despre cum am să scriu despre cenaclu, în ziua în care Virtualia împlinește 20 de ani. Aș putea scrie o carte întreagă despre viața pe poezie.ro, însă nu sunt

we'll survive, spuneai astă vară, pe atunci lumea era încă plină de oameni, de părinții cuiva, de bunicii cuiva, lumea era plină de copii nenăscuți și date probabile de naștere, de oameni

Ioana poate am să scriu despre tine pe tine te iau în brațe îmi întind mâinile și brațele mele se fac punte peste toate cuvintele scrise, te iau în brațe mă îmbrac în hainele tale în

când eram într-a șaptea la geografie și profa ne vorbea despre singura țară considerată subcontinent și nu înțelegeam prea mult dar mi se părea extraordinar să ai așa o țară când eram la istorie

oamenii mei ființele mele ei sunt dumnezeul meu zilnic și astfel dumnezeul meu poartă blană, urechi ascuțite și vine în brațele mele de-mi lasă acolo, preț de o clipă iubirea, un purice și

nu am fost niciodată acolo îmi imaginez că întâmplări în care ființe strălucitoare sau vagi se mișcă aleatoriu în spatele fiecărui nume ca într-un basm pe care l-aș scrie pentru copilăria

În ultima vreme lucrurile ne înconjoară o pasăre meșterită din lemn o pasăre din lemn înghițind un pește din lemn o pasăre zburând în spațiul dintre rafturi și rafturile de sus mișcătoare

oamenii obișnuiau să intre în viața mea și să-mi spună că le plac cine știe ce cărți clasice sau că nu-și mai amintesc titlurile sau, în loc de cărți, îmi spuneau că le plac filme precum star