Comentarii

Un poem ce devine tot mai puternic pe măsură consumării lui. Două ipostaze, un singur sentiment! Fascinează cumva înșelător, pentru cum ceea ce este chemare iremediabilă, fără leac, e în același timp, definitivă renunțare. Atât , atât de frumos cuprins!

Mai scârțâie ritmul și mai sunt și alte probleme de prozodie, dar pentru mesajul textului am considerat că textul merită să fie acceptat pe pagina principală. În timp, cred că autoarea va ajunge să stăpânească mai bine rigorile versificației clasice sau, de ce nu, să scrie în vers liber.

În afară de ultimul vers, unde există sugestia unei iubiri care nu a ars de tot, textul nu prea are nimic poetic. L-aș vedea, mai degrabă, încadrat la "jurnal". Acolo, da, ar fi de pagina principală.

E o rugăciune de weekend, în cursul săptămânii poți folosi Notre Père qui êtes aux cieux / Restez-y / Et nous nous resterons sur la terre / Qui est quelquefois si jolie...

La începutul poemului, sentimentul care se încolăcește pe preș în miezul nopții ca un câine murat m-a dus spre Bukovski, chestia aia a lui cu "dragostea e un câine care vine din iad", dar mai apoi, fetița cu chibrituri care este îndemnată să se ciupească cu portjartierul, sentimentele care alunecă pe plan înclinat (și vor avea întotdeauna un cos alfa în coadă) și atât de umanizatul ecarisaj cu "hai la tata grivei" mă fac să cred că e un poem excepțional, pentru mine e cel mai bun citit la tine, e musai să-l pui în capul unui volum de poezie

Modul uluitor și nespus de cald prin care transformi cotidianul și casnicul în poezie intimă și vulnerabilitate este absolut încântător. Îmi place enorm această abordare poetică pe care am regăsit-o și în celelalte poeme ale tale. Într-o lume poetică adesea rece, detașată sau prea abstractă, tu rămâi un adevărat Prometeu, care aduce din nou focul și căldura emoției pure.

Mi-au plăcut primele două versuri și acelea cu sincronizarea viselor. Jocul ăla cu „din gând în gând” cred că este deja fumat în exces. Mă rog, tu îi găsești un context interesant, de parcă ai aștepta, după acea sincronizare a viselor, să fie gând la gând cu bucurie.
Se poate să nu fi înțeles eu nimic.

Sunt aici și unele amprente dadaiste, chiar dacă știu că scriitura ta are și unele tente metafizice și nu este doar o expresie a hazardului. De altfel, cotidianul din poezia ta devine o reiterare a ideii lui Eliade, conform căreia sacrul este camuflat în profan. Aș mai zice că, în textul acest,a substratul filosofic se împacă bine cu umorul. Sigur, n-am să intru în chestiunile de filosofie a limbajului, las pe semanticieni să se exprime, eu doar îndemn spre citire.
Excelsior!

foarte frumoasa, Alexandru! rugaciunea a fost prietena mea de week-end :)
Multumesc pentru tot!

După cum am bănuit, problema persistă și pe versiunea mobilă, ceea ce îmi sugerează că este o eroare specifică contului meu. Solicit ajutorul administratorului platformei pentru remedierea acestei disfuncționalități.

Revin asupra poemului cu un sentiment profund de gravitație. Recitind-ul de mai multe ori, am senzația că m-aș roti în jurul acelui punct concentric, fiind capturat de imagini excepționale (ceasul lupului alb, căzuţi, cu tot cu aripi, din cuvânt, rupt de întunericul ochilor, să pot opri alaiul cifrei exacte
până la echinocţiu), aici redescopăr adevăratul Frumos al Limbii Române, cât și al poeziei în sine.

Aseară, încercasem să ofer distincția bine meritată poemului, dar a apărut o eroare tehnică. La fel cum am menționat sub textul domnului Pașa, voi încerca și astăzi, din nou, dar din versiunea mobilă.

Domnule Sergiu Burlescu ... vă mulţumesc frumos pentru venirea aproape, timpul dedicat şi periplul printre cuvinte şi înţelesuri, în fel propriu (fel pe care-l apreciez, mult ... e ca şi cum aş aprecia un spărgător bun de coduri_plasat în zona de lumină a existenţei). La bună citire / veghere.

Doamnă Ottilia Ardeleanu ... vă mulţumesc foarte mult pentru venirea aproape, pentru cuvinte şi sensuri, pentru apreciere. La bună citire / veghere.

Poemul acesta pare o formă de cochetărie, desfăşurată pe cinci linii, ce ştie întoarce cu faţa la noi un titlu înşelător, poate că tocmai pentru a-i putea vedea straturile fondului de ten. Textul acesta pare că nu vrea să-şi dea importanţă, că nu vrea să se arate în “rochia de mireasă a poeziei“ dar cu cât insistenţa e mai mare cu atât mai mult se observă rezultatul psihologiei inverse. Textul mizează, cumva, pe varianta alegerii bobului de neghină (gen “asta nu e_dar nici_e doar”), demers înşelător pentru că dincolo de cuvinte elemente aparent nesemnificative (cum firimitura, aluna, felia de măr, virgula) măsoară în fel propriu poemul acesta şi plasează în lumina bună ceea ce rămâne pe masă după ce importanţa momentului s-a pierdut în aer. Pare un joc bine mascat al elementelor din vecinătatea celor plasate în prima linie, ce vorbeşte despre câte o despărţire care leagă, de fapt (ceea ce se află lângă ceea ce este prezentat pare mai important!), totul fiind prezentat cu o anume delicateţe şi jucăuşenie (gen, “o felie, subțire, de măr, mințind, cu nonșalanță, paharul cu votcă“). Parcă totul e destinat, aici, să fie despărţit de câte o virgulă, chiar şi timpul autorului de timpul meu (mai rămânea să-mi spună ceva de genul “poţi să nu citeşti mai departe“, din loc în loc). E clar că autorul a fost un “hoţ iscusit“ pentru că a reuşit să îmi fure minute din timpul meu, încercând să minimalizeze asta (“o timidă, nereușită, încercare, de a răpi câte două minute, de la fiecare“). Agreez abundenţa de virgule din textul acesta. Pare că în cele două minute furate de la cititor chiar şi aluna aceea a ta, rămasă de aseară, poate însemna “ceva“. Mi-a plăcut mult poemul acesta, pe care l-am parcurs cu zâmbet, gustând microironia lui. Mă iartă de nuanţele personale de percepţie. La bună citire!

La fel ca în cazul domnului Florin Andor, nu am avut posibilitatea să ofer distincție de înstelare acestui text. Poate să încerc de pe versiunea mobilă

Uneori nu oamenii se îndepărtează, dar umbrele lor își schimbă locul și ei rămânem o vreme să potrivească lumina după ele. „acordul” adevărat ar fi între ceea ce au vrut să vadă și ceea ce a fost, în cele din urmă, cu adevărat. Unele întâlniri sunt făcute să reașeze perspectiva asupra propriului drum. Rămâne însă fotografia aceea interioară, imposibil de retușat, în care fiecare dintre noi apare exact așa cum a fost în clipa aceea. Iar dacă umbra încă tremură este dovada că lumina a venit dintr-un loc pe care nu-l mai putem numi sursă.

Cred că aici alegerea nu închide nimic, ci mută lucrurile într-o altă ordine. După ce te desprinzi de întunericul celuilalt, nu rămâne neapărat golul, ci posibilitatea de a vedea ce era legat între toate aceste întâlniri, gesturi și momente mici. Iar până la echinocțiu pare să existe așteptarea punctului în care ceea ce a fost împărțit între două direcții ajunge, pentru o clipă, în echilibru. Poem care m-a facut să meditez încă mult timp.

Bade, pe tine te iubesc! Si-mi place mult scriitura ta, dar asta stii. Chiar daca memoria este de gen feminin, ea nu pleaca atat de repede de la noi. Ma bucur ca te-am regasit si la cat mai misto texte.

Cel mai bun text citit astazi aici. Scriere cu umor, concreta si corecta, chestia aia cu rosiile zdrobite inca imi face rau, am trecut pe acolo de curand. Chiar daca am trecut la o scula electrica, rosiile tot si-au facut de cap. Plus ca nevasta-mea (cu unghii roz) statea ca un jandarm: mai da-le o data ca mai au zeama. De patru ori. Imi place si alunecarea spre frumusetea femeii si curiozitatea instictuala a noastra... ca da, ce pot spune, nu ne putem abtine sa nu privim. Exceptional!

Foarte fain text. Atat de real si de bine conturat, incat l-am urmarit jucat de actorii din capul meu. Felicitari!