Comentarii

Drumurile sunt rosturi, trăiri, treceri, intersecții ori intersectări. Vechi sau noi ele trec prin noi ca vasele de sânge. Am lecturat cu plăcere.

Un text frumos ca ploaia care cade peste lume, metafore reușite, mulțumesc pentru bucuria transmisă.

Fiindcă astăzi se împlinește anișorul de când Radio Agonia emite online, doresc să adresez lui Bogdan, în special, dar și tuturor colaboratorilor, mult succes și inspirație. Să ne trăiască radioul și să aducă alături și alte persoane, atât ca ascultători, cât și ca participanți direct la viața acestuia!
Și, fiindcă azi este 1 Mai, urez tuturor creatorilor de pe Poezie.ro, precum și ascultătorilor, să se bucure de această zi/de acest sfârșit de săptămână.
Mă alătur și eu celorlați colegi cu invitația de a vă citi, la Radio Agonia, propriile creații sau creații de-ale clasicilor.

Și steluța.
Nu știu cum se dă în formatul nou al site-ului.

O voce complet singulară, densitate reală a imaginii, anxietate metafizică autentică, amestec imposibil care funcționează, sinceritate fără sentimentalism, tehnică impecabilă a fluxului, autoironie salvatoare
scris ca formă de identitate, scrisul devine spațiul în care se recunoaște și se reconstruiește.

Interiorul poeziei lui Emilian cuprinde toate erele planetei și o parte din cele ale universului.
Noi nu am putea trăi acolo.

Emilian Pal este, în prezent, singurul poet din literatura română care scrie cu această intensitate și acest echilibru perfect între concret și metafizic. Nu există nici un premiu pentru singularitate.

Chiar dacă ați folosit rima doar aleatoriu, totuși, sunt probleme cu ritmul versurilor. Înțeleg admirația pentru cei doi maeștri născuți pe meleaguri gorjene, dar poate că ar merita ca textul să fie la înălțimea modelelor. Nu este unul slab, nici cu idei nedemne de luat în seamă. Lexicul este, pe alocuri, prea învechit: „cânt” și „descânt”, spre exemplu, țin de poezia secolului al XVIII-lea.
Oricum, doar dumnneavoastră puteți găsi formula cea mai fericită pentru a fi la înălțimea celor doi șlefuitori: de cuvânt, respectiv, de piatră.

Vă rog frumos să-mi sugerați ce să îmbunătățesc ! Mulțumesc !

„eu nu am făcut decât să ne mai dau încă patru ani, prin rotunjire” — îmi place ideea realității negociabile, în care vârsta devine instrumentul de câștig al timpului simbolic. Neadevărul ontologic creează astfel o bulă de libertate („liberul nostru arbitru”).
„bărbosul la care nici unul dintre noi nu aveam programare” introduce un divin inaccesibil, lăsând oamenii să-și inventeze mici sensuri ridicole (precum vârsta unei vedete). Prin asta, poemul capătă o autenticitate mai adâncă, înrădăcinată într-o metafizică subtilă.
Iar esența existențială, aparent marginalizată de întrebarea absurd de banală, își găsește totuși miezul de gravitate chiar în ea: „câți ani are Magda Pălimariu?”

Textul crează o atmosferă de introspecție și transmite o senzație de pierdere de sine și auto-observare într-o lume care te dizolvă, urmată de o revenire într-o realitate rece, dar precisă.
„Omul negru” poate fi ce rămâne după dizolvare, adică o formă redusă, esențializată, aproape golită de interior.
Îmi place poemul prin ineditul imaginilor, prin forma și prin modul de expresie refinată.
Titlul funcționează mai bine decât mi s-a părut la prima citire, destinația devine o „adresă precisă”, adică ceva
localizabil, dar parcă gol de emoție, nu neapărat o regăsire.
Luminez, să se vadă de departe! :)

Textul acesta are ceva sincer și direct în el, un mesaj despre recunoștință filială și datoria față de părinți, valori adânc înrădăcinate în cultura rurală românească. Se simte scris din inimă, cu o intenție nobilă, și asta contează.

Ce funcționează bine este tocmai această simplitate a mesajului. Strofa de deschidere are o forță concretă: „palmele bătătorite / De cât pământ a săpat" creează o imagine vizuală clară, aproape tactilă, a muncii țărănești. Există o onestitate în aceste versuri care nu încearcă să impresioneze, ci să transmită direct.

Totuși, trebuie să fiu sincer în privința câtorva lucruri care limitează textul.

Cel mai vizibil aspect tehnic este rima și ritmul, care sunt inegale. Unele strofe rimează parțial, altele nu, și asta creează o senzație de nesiguranță prozodică. De exemplu, în strofa a doua „închini / săruți / dat / învățat" nu urmează un tipar clar, iar asta face lectura ușor sacadată. Dacă alegi rimă împerecheată sau încrucișată, e bine să o urmezi consecvent, sau, alternativ, să renunți complet la rimă și să lucrezi cu vers liber, unde ritmul interior al frazei preia rolul principal.

Un alt aspect care ar putea fi îmbunătățit este că textul rămâne mai degrabă la nivel de îndemnuri morale decât de poezie propriu-zisă. Versuri precum „Binele să îi întorci / Că așa e creștinește" sau „Să fii om cultivat" sună mai mult a sfat sau proverb decât a imagine poetică. Poezia devine puternică atunci când arată, nu când spune. În loc să îi spui cititorului ce să facă, ai putea construi o scenă, un moment concret: mâinile tatălui la masă seara, o amintire specifică, un gest mic care să poarte toată greutatea recunoștinței.

Titlul „Copile" este interesant ca adresare directă, dar ar putea fi exploatat mai mult în interiorul textului. Această voce care se adresează direct unui copil sau, poate, propriului sine din trecut, are potențial dramatic nefolosit.

Strofa finală are o muzicalitate mai bună decât restul: „Zilele ce le mai are / Să îi fie ușoare" sună mai rotund, mai poetic, și e probabil punctul cel mai reușit al încheierii.

Ca observație ortografică și de punctuație, textul ar beneficia de o revizie atentă. Lipsesc virgulele în câteva locuri unde vocea ar trebui să respire, iar consecvența în folosirea diacriticelor ar da textului o ținută mai îngrijită.

Îți apreciez intenția și curajul de a scrie despre un subiect atât de uman și de important. Tema aceasta, a recunoștinței față de părintele care s-a sacrificat, merită un poem puternic. Provocarea acum e să treci dincolo de enunțarea mesajului și să îl faci să trăiască în imagini, în sunete, în momente concrete. Ai un punct de plecare bun, continuă să scrii.

Mulțumesc, Ottilia! E o simplă coincidență, s-a întâmplat să am inspirație tocmai în acea zi.
Onorat de apreciere!

Foarte frumos — mi-am imaginat un câmp cu aripi, un câmp al luminii, aproape fragil în felul prin care se deschide. Mi-a plăcut mult și trecerea de la uragan la fluture, contrastul dintre forță și delicatețe, completându-se într-un mod firesc. Atâta poezie în fiecare vers.
Remarcabil modul în care textul pornește de la conceptul aproape „fizic” — gravitația — și îl transformă într-un principiu vinovat de cădere universală.

Simt aici lupta de a trasa o limită între sine și celălalt, între formă și devenire, știind că orice limită reală ar falsifica ceea ce încerci să păstrezi intact — odată trasată, nu mai separă, ci rupe, iar actul delimitării devine el însuși o formă de pierdere.

iată, găsim acel echilibru mult dorit!/ Cuvintele se vindecă doar împreună /frumos spus. Mulțumesc.

...un poem cu un curs unduitor spre izvor. Cuvintele au o vibrație sinceră, melodioasă. Mulțumesc.

...pare simplu, dar e așa de frumos, ca în aceste vremuri tumultoase "o liniște " caldă, palpabilă, aducătoare de pace să fie dăruită cititorului! Mulțumim.

...un zbor într-un spațiu oniric, unde" greierii/nevăzuți și tăcuți/îngroapă anii" .Cuvintele- răstălmăcite de un val anacronic,capătă imponderabilitate; clipa-i suspendată într-o respirație. Mi-a plăcut poemul. Mulțumesc.

Îmi pare un musical reușit în care fiecare component are un rol special, viu, fluid, mișcător.
Mi-a plăcut mult "lumina florilor de aprilie" și cum "florile se întind precum cuvintele unui imn al regăsirii".

Ce frumos cade lumina la tine în cuvinte! Văd tabloul din spatele cuvintelor și mă cuprind deodată o liniște și o bucurie aparte!

Mi se pare un poem tare nimerit pentru sărbătoarea numelui tău, de o sensibilitate care de altfel te caracterizează. Lacrima este laitmotivul decantărilor și purificărilor. Frumos!
La mulți ani!