Comentarii

pofta-ca un cuțit, debranșează dorința de onestitate.
Citind poemul, versuri pâlpâitoare, gingașe ne dezmiardă.

...o realitate proiectată din "Iadul" comunist, care-și intinde tentaculele ,atât in trecut, cât și in viitor.
Somnambulii ,care te reclamau la securitate dacă bărfeai regimul, care se bucurau de avantaje si privilegii, profitorii-adică, oamenii de nimic, băntuiau vremurile. Versurile se strecoară printr-o breșă a intunerilului, oferindu-ne o perspectivă distorsionată a realității.

Ceea ce rămâne cu adevărat tulburător după lectura acestor versuri este responsabilitatea uriașă pe care autorul o așază pe umerii părintelui. Să ai un dumnezeu care merge de-a bușilea prin sufrageria ta înseamnă să înțelegi că minunile nu se întâmplă în catedrale, ci în camerele de bloc, printre jucării și în fiecare colț.
Este un poem de o sensibilitate aproape dureroasă, care ne amintește că cea mai înaltă formă de credință este ocrotirea a ceea ce este fragil, mic și neajutorat. Dumnezeu locuiește în casa noastră doar dacă noi avem brațele deschise să-l primim.

... și uneori mult prea ocupați cu numărători aiurea, cumva paralele, ca să ne putem intersecta cu ceva mult mai important decât matteria!

La o primă lectură, textul pare simplu, aproape minimalist, purtat de un limbaj direct și lipsit de podoabe stilistice inutile. Însă, dacă cititorul reușește să oprească agitația gândurilor și să recitească poemul în liniște, sensul lui se lărgește și crește considerabil, cu o progresie geometrică. Simplitatea aparentă se dovedește a fi o lentilă care concentrează o tensiune psihologică uriașă: aceea dintre dorința utopică de a proteja iubirea și realismul brutal al lumii exterioare.

Miza „incendiu orb” se revelează abia în final, când zgomotul lumii amuțește definitiv. Dincolo de limitele biologice moartea simbolică a egoului face loc trezirii.
Mântuirea nu s-ar transforma într-o evadare în spații infinite și reci, dar în regăsirea într-un spațiu al siguranței absolute: „căușul greu al palmei de Tată”.
„Punct fix” reprezintă finalul căutărilor, limanul unde gravitația lumii nu mai are putere, iar fragilitatea aburului uman este ocrotită de o îmbrățișare cosmică, paternă și unde totul se sfârșește pentru trup, abia atunci începe realitatea spiritului.
Textul devine o formă subtilă a cunoașterii existențiale, sfidând orice limită a perceptibilului.
Deosebit!

Cer scuze Domnule Geana! Vreau să revin pe Agonia! Sunt blocat. Nu pot posta texte. Ce pot face? Încă odat scuze! Mulțumesc!

Textul are o metrică puțin șchioapă și un ritm sincopat, dar ideea nu este rea. Puțină stângăcie și în formulări: „adormirii rațiunii” (sunt două genitive la rând), „râului lui”. Încercați fie să respectați versificația clasică, fie să lăsați versul liber, renunțând la rimă.

Frumoasă meditație poetic - florile mărului...atât de frumoase...atât de trecătoare....melancolia unei zile de primăvară după o iarnă grea. Foarte frumoasă și interesantă imaginea divanului. Acel Socrate care nu mai pune întrebări precum îi era obiceiul, ci doar afirmă că toți au dreptate...iar dacă toți au dreptate, atunci adevărul nu mai este unic, stabil sau definitiv. Iar apoi au căzut florile mărului și am rămas doar cu dorul. Cât de frumos! Florile concrete trec și rămânem cu dorul ca persistență afectivă...

Mi-a plăcut deosebit acest poem. Când tot mai multe neînțelesuri se prind în horă, cu cât experiență, visul și conștiința se extind, cu atât cresc ambiguitățile noastre.

Ca fiu de miner, am simțit poezia asta în toate colțurile. Am trăit explozia. Am trăit sirena, panica, tăcerea, zvonurile, oamenii care se strângeau în fața porții minei.

Am trăit acel timp suspendat în care nu știam dacă tata va mai urca sau nu. Tata s-a întors, memoria doare.

16 versuri și toate au un loc bine determinat. Toate par să fie acolo unde ar trebui să fie și lovesc unde trebuie să lovească. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Violet înseamnă spirit, mister, regal. Iată esența pe care ca poet ți-o atribui. Să ai spirit să poți lăsa scris ceea ce simți. Să fii misterios încât să soliciți curiozitatea. Să fii regal încât să tronezi cuvântul din inimă.
Sunt doar câteva caracteristici ale textului de față.

Asist la un act teatral dincolo de scenă, o muzică interioară în care ploaia devine etola melancoliei.
Lumina însăși este oda, contrastând cu apostazia. Frumos transpus, din punctul meu de vedere.

Felicitări!

Am încercat să îi găsesc o direcție unilaterală, dar sensurile, la prima vedere ascunse, s-au ramificat, multiplicat și aprofundat și mai mult. Și totuși, în ciuda acestui „delir, dulcele meu elixir”, textul tăinuiește o formă perversă de speranță sau, cel puțin, de rezistență prin supraviețuire. Dincolo de „penbila bombă atomică” — care este doar o altă invenție orgolioasă a minții — adevărata forță care guvernează planeta rămâne Instinctul și Foamea. Suntem conduși de pulsiuni arhaice (Thanatos, dorința, frica de extincție) pe care doar le ambalăm în haine tehnologice sau în discursuri politice.
Mântuirea — sau măcar o pauză în acest măcel conceptual — nu vine de la liderii din „casa albă” sau din birourile radioactive, ci de la figuri marginale, aproape absurde: „măgarul ce a intrat în Cetate” (simbol al unei simplități christice uitate), capabil să țină predici despre iubiri ascunse în alfabete rupestre.
Epuizat de „spuneri”, menestrelul își lasă armele jos. Când cuvintele devin prea grele de atâta geopolitică și mizerie umană, singura salvare este retragerea în tăcere. Să lăsăm primăvara aceasta bolnavă să treacă. Să așteptăm toamna, acel anotimp al recoltei și al așezării, sperând că Logosul — curățat de zgura propagandei și a cinismului — va da din nou în pârg.
Mulțumesc că ne-ați oferit spre savurare acest text.

Ce înseamnă "sloată"? Nu că dacă ați fi scris "zloată" această chermeză de vorbe devălmaşe ar fi căpătat vreun sens...

Textul este, cum se spune, de o „simplitate complexă”. Pe mine m-a captivat imaginea „sunet de apel distinct și personalizat”, imagine comună, nu neobișnuită, în planul comunicării interumane, dar încărcată, voluntar sau nu, de conotații, mai ales în contextul versurilor care urmează: „un vers/ un gând/ o metaforă”. Pentru sufletul lui Silviu Viorel Păcală, un gând tot din cuvintele sale: „eu nu mă joc/ doar inventez jocuri/ pentru alți copii” („măcinarea visului”). Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Corectați cuvântul „vasnicului”. Probabil ați vrut să spuneți „veșnicului” sau „vajnicului”, deși acesta din urmă este impropriu pentru contextul dat.

Un poem frumos articulat în liniște și inspirație. Pentru mine cheia de boltă este următorul vers: “ lucrurile își amintesc numele lor”. Mulțumesc pentru stare!

Să avem grijă, așadar, de modul în care primim darurile care ne depășesc. Lumea noastră solară nu a fost construită din certitudini de fier, dar din linii trasate de această lumină care cade. Dacă învățăm să nu o lovim cu nerăbdarea sau cu egoismul nostru, vom înțelege că fiecare rază care moare pe obrazul pământului este, de fapt, un gest subtil de dragoste.
Soarele are nevoie de capacitatea noastră de a rămâne uimiți, să lăsăm lumina să ne fie floare.
Profund!

Bun text, imi place digresiunea din strofa doi (neașteptă iluminare:) / se întoarce cu forta in logica textului / remarc și „Mi-ai răspuns întotdeauna jucând șotron sau făcând șnițele", două gesturi despre acel tip de iubire care nu se declara - super / arhitectura faina +