Poezie
condropatii la articulațiile sufletului
3 min lectură·
Mediu
cine sunt, dacă nu mai vreau să fiu cineva,
cine sunt, dacă ratez din nou ultima treaptă și cad și uit tot.
cum mă mai recunosc, dacă nu știu ce par a fi
nepoată de bunici care nu mai sunt,
fiică nerecunoscătoare și absentă,
soră neimplicată,
colegă antisocială,
prietenă cu păreri mai mult nespuse,
vecină care face curat noaptea,
mamă de pisici multe alintate și încăpățânate,
iubită prea devotată,
amantă reticentă,
femeie puternică și independentă care uneori vrea să se mute urgent în pădure.
* * *
poate liniștea și fericirea nu sunt pentru mine,
poate au fost doar în primii 6 ani, înainte să fiu interceptată și dusă înapoi în societate,
poate s-a făcut un schimb energetic când a încetat să-mi fie frică de întuneric,
dar am început să am anxietate față de tăceri agresive, ochi furioși și degete lungi roșii.
s-au adunat pe urmă condropatii la articulațiile sufletului și
m-am tot lovit de sentimentele depozitate în tendoane.
* * *
mi-am dorit mult timp să fiu un autor omniscient,
am vrut să am opțiuni reale,
să aleg când să vin, cum să plec, cât să stau, de ce să mă întorc,
să selectez fundalul și culorile,
când și cum se schimbă sezoanele,
să desenez tranziții mai ușoare.
mi-ar fi plăcut să știu unde se vor termina în timp diversele poteci.
* * *
mă dor uneori toate cuvintele tale, pentru că nu sunt despre mine,
sunt despre altă viață față de care mă simt mai mult invitat decât martor.
mă uit prin gaura cheii minții tale ca la un spectacol
cu cronologie neliniară și scenariu întortocheat,
cu personaje multe, care au roluri deja stabilite.
tu ești un narator nesigur,
te cred fără nicio îndoială că nu știi mai mult,
dar nu-mi inspiri mereu încredere
că vrei să afli mai mult,
că vei face următorul pas după ce se schimbă decorul.
* * *
planul A nu a mers nici la mine,
nici planul B, C...
de la un punct încolo nu am mai avut nici planuri,
nici litere de asignat,
nici alfabete în care să țin evidența.
chiar vreau să am dreptate,
să nu fie doar o impresie că s-au aliniat circumstanțe improbabile.
știu că am opțiuni, dar nu mai vreau să schimb.
* * *
cine sunt, dacă nu mă mai caută nimeni,
dacă nu mă așteaptă nimeni dincolo de ușă.
cine sunt, dacă nu mă vede nimeni
dincolo de urmele pe care le am,
umbre, zgârieturi, vânătăi, fire de păr rupte.
cine sunt, dacă nu o să mă mai vrei.
cine sunt... dacă nu pot să fiu mai mult.
26 octombrie 2026
1422
1
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 436
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 57
- Actualizat
Cum sa citezi
Monica (Melina) Bălan. “condropatii la articulațiile sufletului.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/monica-melina-balan/poezie/14206408/condropatii-la-articulatiile-sufletuluiComentarii (4)
Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.
MBMulțumesc mult pentru aprecieri, mai ales că îmi place mult cum scrii.
Tehnic vorbind cred că poți să cumperi o bucată de pământ într-o pădure sau lângă o pădure.
Sau pe o insulă.
E o scenă superbă într-un film (Everything is illuminated), cu o casă mică înconjurată de floarea-soarelui.
Oricum cum vreau eu, cu electricitate, apă caldă, internet și să se poată face livrări, nu prea se poate.
Așa că trebuie să mă descurc și fără. :))
Tehnic vorbind cred că poți să cumperi o bucată de pământ într-o pădure sau lângă o pădure.
Sau pe o insulă.
E o scenă superbă într-un film (Everything is illuminated), cu o casă mică înconjurată de floarea-soarelui.
Oricum cum vreau eu, cu electricitate, apă caldă, internet și să se poată face livrări, nu prea se poate.
Așa că trebuie să mă descurc și fără. :))
0
SBÎți mulțumesc mult! Modest să fiu, scriu și eu cum (și cât) pot, mereu gata pentru perfecțiune.
Tehnic vorbind, este nevoie doar de o negociere cu omniscientul și oricând putem realiza planul: să cumpărăm câteva hectare, să plantăm câteva sute de mii de arbori și să avem răbdarea câtorva decenii ca să admirăm cum crește prin noi omniscientul.
Tehnic vorbind, este nevoie doar de o negociere cu omniscientul și oricând putem realiza planul: să cumpărăm câteva hectare, să plantăm câteva sute de mii de arbori și să avem răbdarea câtorva decenii ca să admirăm cum crește prin noi omniscientul.
0
Când totul în jur pare un mecanism de rețineri și temeri, mișcător e că singurul spațiu cu adevărat liber rămâne cel dinăuntru.