Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Poezie

LITURGHIA LACRIMEI ȘI A CUVÂNTULUI

Poem monumental

5 min lectură·
Mediu
I. GENEZA DIN PLÂNSUL DIVIN
La început nu era nici cer, nici depărtare,
Nici timp, nici stea, nici cântec, nici suflare;
Din ochiul lui Dumnezeu, în taină, a căzut
O lacrimă din care Universul s-a născut.
Din pleoapa Lui sfântă, în golul profund,
un strop de iubire căzu tremurând;
și-n urma lui cerul de stele s-a-aprins,
iar haosul mut în lumină s-a prins.
S-au desfăcut mări, au țâșnit veșnicii,
s-au născut lumi, s-au trezit galaxii;
din lacrima sfântă, căzută-n abis,
s-a-nfiripat viața, s-a deschis Paradis.
Noi suntem doar stropii din plânsul divin,
purtați prin furtună, prin veacuri de chin;
purtăm în adânc o lumină de jar
și dorul întoarcerii către altar.
De-aceea ne doare și frunza, și vântul,
de-aceea ne arde în suflet cuvântul;
că sufletul nostru, un ciob de infinit,
își caută Cerul din care-a venit.
II. CATEDRALA DE APE ȘI STRĂBUNI
Cobor în amurg pe-al meu mal de cleștar,
când lacul își face din cer un altar;
iar salcia plânge, plecată spre unde,
cu tainele lumii în ramuri ascunse.
Sub bolta aprinsă de nori și azur,
se-ntorc toți ai mei dintr-un timp mai pur;
aud pasul mamei prin iarba de rouă,
și glasul ei blând mă renaște din nou.
O văd cum leagănă lumea în brațe,
cum pune iubire în lacrimi și viață,
cum toate durerile, toate furtunile
se sting în căldura îmbrățișării sale.
Și-l văd pe tăticul, tâmplar de lumină,
cioplind din luceferi o punte divină,
din doruri și stele, din vis și cuvânt,
să lege iubirea de cer și pământ.
Nu-mi trebuie ziduri de piatră și var,
când glia străbună e veșnic altar;
iar jertfa celor ce-au luptat neînfricat
e candela vie ce-n neam s-a păstrat.
Din lacrima noastră, sădită-n pământ,
au crescut codrii falnici, și doina, și cânt;
prin rădăcini vechi, de vremi ocrotite,
urcă spre stele doruri neostoite.
Din jertfa străbună, din dorul lor viu,
se-aprinde în suflet un foc auriu;
și-n fiecare lacrimă, tainic, tresare
un neam ce-și preschimbă durerea-n cântare.
III. JUDECATA TIMPULUI
Oprește-ți, bătrâne, clepsidra de fier!
Destul ai luat din lumină și cer!
Ne-ai smuls primăveri, ne-ai furat tinerețea,
dar n-ai putut frânge iubirea și viața.
Ne-ai prins în hățișul de ani și uitare,
ne-ai stins câte-un vis, ne-ai răpit câte-o floare;
credeai că sub piatra ce-nghite morminte
se stinge iubirea și dorul din minte.
Dar iată-mă, Timpule, cu frunte senină,
cu tâmplele ninse, cu inima plină;
din lutul ce doare, din tot ce-am pierdut,
mi-am ridicat sufletul iar și-am renăscut.
Și-ți strig peste veacuri, cu glasul de foc:
iubirea nu moare, nu piere deloc!
Că tot ce-ai zidit tu din piatră și fier
se surpă în pulberi, se pierde în cer.
Dar lacrima prinsă-n potirul de vers
se face luceafăr în vast Univers;
iar tot ce iubirea în suflet a scris
nu poate fi smuls nici de moarte, nici de abis!
IV. ALCHIMIA DURERII
Mi-am luat suferința și-am pus-o-n tipar,
am ars-o în flăcări, în tainicul jar;
din scrum am cules o sămânță de soare,
să-mi fie în noapte balsam și cărare.
Am prefăcut plânsul în rouă de stele,
iar rănile-adânci în ferestre spre ele;
din tot ce-a fost rană, din tot ce-a durut,
am plămădit aripi pentru-nceput.
Căci omul nu-i lutul ce piere-n apus,
nici umbra ce cade când soarele-i dus,
ci rugă ce urcă prin noapte la Cer,
și flacără vie, și cântec etern.
Nu plângeți, prieteni, când trupul se frânge,
când sufletul arde, când inima plânge;
că din orice rană, din orice suspin,
se naște o rază, un drum spre divin.
În fiecare vers ce mai poartă o rană,
se-aprinde o stea, se deschide o strană;
iar tot ce-am trăit, tot ce-am plâns, tot ce-am scris
devine o scară spre cer, spre Paradis.
V. ÎNVIEREA ÎN TEMPLUL DE CLEȘTAR
Când ultima frunză va cădea pe pământ
și numele meu se va pierde în vânt,
să nu mă căutați sub lespezi de piatră,
nici în cenușa ce doarme pe vatră.
Eu m-am închis, ca-ntr-un ou de cleștar,
în fiecare silabă ce arde-n altar;
în fiecare cuvânt am lăsat o lumină,
un strop de iubire, o pace divină.
Când vă va fi frig și-ntuneric pe cale,
deschideți poemul, fântâna de jale,
sorbiți din cuvinte ca din apa cea vie,
să mă regăsiți în poezie.
Vom fi îmbrățișați, cititorule frate,
dincolo de timp și de-a morții cetate;
din lacrimi și stele, din dor și iertare,
vom țese eternul, vom naște cântare.
Vom pune lumină în fiecare rană,
și vom face din noapte o sfântă icoană;
vom strânge din lume tot plânsul căzut
și-l vom preschimba în surâs renăscut.
Și când peste veacuri, din cerul frumos,
va curge iubirea din chipul lui Hristos,
când toate durerile vor fi alinare,
iar lumea se va îmbrăca în iertare,
atunci, din potirul cu lacrimi și dor,
va răsări al iubirii etern izvor;
că tot ce-am iubit, tot ce-am plâns, tot ce-am scris
va fi pentru vecie un strop de Paradis!
Și-n liturghia aceasta, de lacrimi și har,
cuvântul va arde etern, ca un far;
iar sufletul, strop din iubirea dintâi,
se va-ntoarce la Tatăl, departe de spini.
AMIN.
009
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Poezie
Cuvinte
845
Citire
5 min
Versuri
126
Actualizat

Cum sa citezi

Marin Corneliu Dobre. “LITURGHIA LACRIMEI ȘI A CUVÂNTULUI.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marin-corneliu-dobre/poezie/14206988/liturghia-lacrimei-si-a-cuvantului

Comentarii (0)

Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.