Marin Corneliu Dobre

Nu ma doare atât timpul care va fi transformat cum piatra se destrama in nisip, cât ma dor gândurile care vor zbura ca niste pasari carora cineva le-a distrus cuiburile.

Când arșița zilei de vară coboară Clopotul serii se lasă peste noi amândoi, Lacule. Doar luceafărul de seară îl străpunge înfundându-și lancea în apa din apropierea celuilalt mal. Secera

Lacrimile din adâncul cuvintelor vor exploda peste suflete. In gradini vor creste muguri si iarba si flori. Daca rezisti, toata gradina sufletului va arata ca vara. Poate nici n-o sa vrei sa

Să nu înjunghii cu neîncrederea cuvintele mele, pentru că are să țâșnească sângele, care o să ne doară pe amândoi deopotrivă. Apropie-te de ele ca-n somn, descântă-le, dar mai ales

Durerea avea nevoie de picioare și atunci am apărut eu pe lume. Dar ca să nu mă prăbușesc prea curând mi-a dat și ochi cu care să fur petece de cer albastru și să mă-ncălzesc cu flăcări verzi,

Din copilărie am trăit mii de sfârșituri, dar tot nu m-am împăcat cu moartea. Am văzut sfârșitul oamenilor dragi, Am privit mii de sfârșituri ale zilelor cețoase sau limpezi, Am bocit

–Hei, Sancho, adu-mi armura de vis pentru ultima luptă, deși coasa acestei întunecate Dulcinei sfărâmă și stânca. Noi însă, chiar fără nici o șansă, ca niște cavaleri ce se respectă, n-am

În copilărie clipele veneau una câte una Si se asezau în jurul meu ca o turmă de miei zburdalnici, ca niste cătelusi dolofani, gata oricând să-mi lingă mâna, să se bucure de bucuria

Mama mea bună, patrie sonoră când îți sorb cuvintele batrâne, se adună-n mine Intelepciunea pietrelor și-a râurilor din Carpați, solemnitatea brazilor frați; mă legăn ca-ntr-un cer sau

Fără Tine nu se mișcă un pai, Nu adie nici vântul Tu miști angrenajul de stele și ești suflarea Ce-nvârte Pământul. Te caută ochiul și mâna Te caută, Te caută gândul. Dar ochiul e orb și mâna e

Mi-am zis că am să-mi fac o grădină de vis Eden împodobit cu flori de cais, Neatinsă de ger,nepătată de ură, Să nu pătrundă în ea nici o secătură. Dar primăverile vin și se duc, Iar eu

Când voi dispărea dincolo de zare, Ajută, Doamne, cuvintele mele Să pună lumii eternele-ntrebări: De ce ne-am mai ivit în lumină, Când toate câte sunt dispar, De ce din floarea din

Când vezi că toate marile cicluri se curmă găsi-vei la sânul cuvintelor căldura din urmă. Prin ele trece și umbra lui Cristos dintre suflete, cel mai frumos. Chiar pe un pat, de

Când vă va fi dor de mine din grădina cărții culegeți-mi cu ochii cuvintele. Dacă veți avea destulă răbdare și iubire mă veți învia din morți ca pe Lazăr, iar eu vă voi dărui din cupa

Să faci din casa morții templul vieții, și din instincte leagăn de idei, să naști bucurii din suferințe, în întuneric să frămânți scântei. De sub asfaltul nepăsării, să scoți, ca iarba,

De ce, mamă, n-ai rămas să mă scalzi tu pentru ultima oară cu apa încălzită ca în copilărie? De ce, mamă, n-ai rămas tu să mă duci pe brațe spre groapă și să-mi cânți ca atunci când mă

Pe lac am învățat ce-i umbra și ce e lumina; ce-i viața și ce-i moartea ce-i liniștea și ce-i frământarea, ce-i munca și ce e visarea. Pe lac înveți ce-i omenia și ce-i înfruntarea, ce e

Doamne, m-a întrebat fiul meu cine ești Preasfinția –Ta și i-am răspuns că Tu ești ADEVÃRUL. El mi-a spus că Adevărul este o convenție. Am adăugat că Tu ești Binele și el mi-a

Þara e postamentul de oase de pe care nu voi cădea oricât ar fi zbuciumul Lumii de mare. Þara e piramida de oase nenăscute pe care o port pe umeri. Þara e cuvântul

Sunt trubadurul lacului pustiu ce-și încordează lira-n miez de noapte voind să tălmăcească ale malului șoapte Sunt trubadurul lacului pustiu. Sunt trubadurul zorilor de zi ce se revarsă peste