Simion Cozmescu

Se apropia în seară de casa care Își desfăcu aripile din pene și tencuială Bătu de două ori din ele în semn de bun venit Lacul în care se scăldase acum zece ani Îi apăru scurt Între două

când îți trec gânduri de flux maree sau simplu val și tu nu ești mare sau ocean scuturi pești și sirene calmari, scoici, epave și narvali dar tu nu ai copaci de mare în grădină doar un

El murea undeva într-o cameră Din casa cu o sută una camere Ea era prinsă într-o pânză de păianjen Întinsă între miile de trandafiri Care așteptau ploaia artificială Din păsările mecanice care

Deschid ziua Cu parola Tatăl nostru Carele ești în ceruri Accesez Loading Cafea Deplasare Zgomot Mult zgomot Întoarcere Oboseala Cafea Cearcăne Scormonirea în absență Și o depărtare

Știu când văd ultima oară pe cineva Un tremur al imaginii O bătaie comună a inimilor Un freamăt, o șoaptă a clipei Ce ne ține legați Și durerea bineînțeles, durerea... Dar încerc să

un cer înnorat dintr-o copilărie îndepărtată o palmă a pământului ținându-mă-n căuș copacii dezverziți de toamna mamei mele lunca în care îmi spălam cu iarbă tălpile din care creșteam atâtea

Între tăieri Se rostuiesc aproape complice tăceri Un murmur neîncetat Lâncezind și blestemând meșteșuguit - Nu ai de ce să ieși din casă (Nici din amintirea ta nu vreau) Între tăieri Și

o negură va veni ca un monstru frumos te va lăsa fără văz și alte proaste obiceiuri (scris, ciudă și surâs) vei avea doar niște mâini pentru plâns luate de la un copil lins de ultima mamă a

îmi închiriez brațele timide o îmbrățișare în ninsoare albe și albe și albe pietre în salbe povestim uneori de sărut de buze peste buze și atât (lovim cu zâmbetul și ne zdrelim în

Sunt nenorocirile mele Mizeriile Bolile Suferințele Greșelile Mă definesc Și le iubesc Sunt și poeziile mele Nenorocitele astea Mi-e teamă Să le iubesc

Nu voi mai recita niciodată Piatra vârsta sau copacul Nu voi mai atinge cerul Albul sau cerneala Voi mai respira doar umbra și pădurea Lacrima îmi va fi liman Îmi va veni plecare Și

Dacă nu ar fi amintirile din alte vieți Nu mi-aș uita chei sau inima în alte piepturi Mi-aș bea cafeaua liniștit, netulburat de rug și rosturi Ar trece crânguri, franjuri, doline și

Eram pe o bancă Oarecare Sub un copac Oarecare Îngândurat - Poate tei Sub un alt copac - Poate platan Pe o altă bancă O tânără surâdea Oarecare Privea telefonul Derula poveștile unei

O dimineață printre culori Binețe către roz, alb, albastru și verde Petale ce îmbrățișează ramul Iarbă peste pielea pământului Tu îmi surâzi din fața casei Întinzi rufe până la nori Și vântul

am înflorit un arbore și o mână razele verdele și venele erau tot pe acolo în parcul ultimelor fragilități (degetele mele despică aerul cu petale) o lună apusă la subsuoară îmi vorbește în somn

Ne privim ca două oceane Lungi pescăruși alunecă între noi Mareea mea e refluxul tău, Dansul nostru sub cerul de hârtie neagră. Ne iubim fără respir sau încetare Fiecare amintire, umbră,

Dumnezeu este suma tuturor conștiințelor. Trecute, prezente, viitoare, dacă vrei, dar Dumnezeu nu este timp și nici nu se raportează la timp, îmi spuse tânărul, cel nechemat și neîntrebat. Dar

mâinile tale trec prin mine părul tău se revarsă pe alei și bulevarde la un chioșc un copil cere revista ultimului mileniu fără nori și așteptări mă întrebi ce facem azi poate cumpărături pe o

mi s-a cuibărit vântul în ochi lasă urme pe cornee un asemenea eveniment și mi-a murit un seamăn acum ceva zile neastâmpărul lui a rămas suspendat la îndemâna primului venit nu am participat

ceasul folosit ca semn de carte și cafeaua aruncată în ochii dimineții seara trecută nu m-a părăsit de tot mai așteaptă ca un hoț surprins de întoarcerea proprietarului s-a ascuns

Rămâi suspendat peste marea de fluturi Încerci de polen în amar să te scuturi Și simți cum apa din tine reînvie Devine culoare și zbor, frunză sălcie O umbră te privește, îți calcă pe urmă E