Atelier Literar

Puțini văd efortul pe care îl facem. Și, de multe ori, nici noi nu vedem în ceilalți mai mult decât ceea ce există deja în noi. Nu degeaba se spune că ochii văd doar ceea ce mintea înțelege. De

3.07.26 Aseară am fost la troiță, cum am explicat. Au fost mulți angajați acolo și s-au legat de mine împreună cu indivizi care au venit, se pare, dinadins acolo. Și tineri care își băteau joc de

Considerăm că ne exprimăm cumva o formă de respect, sau chiar de dragoste, atunci când spunem că nu îl vom uita ”niciodată” pe X sau pe Y. Dar dacă cei pe care nu-i uităm ”niciodată” se învârt, fix

Există oameni care nu trec prin viața noastră. Se așază. Ca lumina de august pe umerii unei după-amiezi: fără grabă, fără zgomot, fără să întrebe dacă au voie. Și, din clipa aceea, începem să

Sunt inextricabil absent – în raport cu lumea și chiar cu mine însumi. Punct. Dacă cineva, prin absurd, s-ar întreba de ce Șerban nu mai scrie mai nimic de vreo doi ani (astăzi este 28 iulie 2026),

ca o minge dezumflată, zace dragostea mea la podea. nimeni să-i mai numere arsurile, nici să-i amintească amânările, să-i dea măcar un suflu acolo, cât să se ridice trei palme de la pământ, să

A iubi pe cineva nu înseamnă să ai răspunsuri la toate întrebările, ci să-i poți sta alături fără să simți nevoia de a umple liniștea cu întrebări. Dacă va simți să-și deschidă inima, o va face. Dacă

Dumnezeu a lăsat atâta lumină în unii oameni, încât simpla lor prezență pe pământ îți înflorește inima. Fiecare om care își împlinește rostul mai aprinde o candelă în lumea aceasta. Nu ne este dat

Hipnopompie. Sună pompos, dar desemnează momentele în care îți este permis să ai halucinații fără să fii considerat ciudat. Poți vedea și vorbi cu zânele, de exemplu. Ca în timpul acela când ziua

Se spune că ochii sunt poarta sufletului... Dar eu cred că, uneori, sunt chiar sufletul care a uitat să se ascundă. Ce poate fi mai frumos decât o privire blândă? O privire care nu te judecă, ci

a doua oară m-am îndrăgostit noaptea în taxi pe bonnie tyler șoferul nu va ști niciodată că gestul lui banal de a porni radioul a contribuit la prima iluzie strălucitoare a unei tinere că lângă mine

E ceva ce îmi aduce pace în prezența ta. Au înflorit teii în zilele în care ne-am dat voie, pentru prima dată, să lăsăm sufletul să vorbească. Poate a fost doar o coincidență. Sau poate că natura

din pat ascult un sunet de coarde undeva în piață se cântă folk cu vocea aceea de bărbat rănit sub un cer de august violaceu chemând toate animalele moarte în năvod și vocea se pierde în foșnetul

Cititorule, cândva ţi-am dat de veste că tot ce scriu eu e doar poveste ale cărei cuvinte au rime (chiar dacă nu-mi ies mereu foarte bine). Când am scris era chioară lumina de la veioză de aceea am

am închis ochii soarele îmi ardea pleoapele reci am lăsat înăuntru luna să-mi ocrotească alchimistul în lipsa mea și m-am desprins de materie. strada era îngustă prea îngustă pentru a-mi ține

Unde merge iubirea atunci când nu mai are nimic de demonstrat? Când emoțiile se liniștesc, iar trăirile își găsesc odihna în tăcere, unde rămâne ea? Unde își caută sufletul casa? În ce pământ ai

mereu simțea o ușoară tristețe după sărut de parcă s-a închis o prăvălie și că vânzătorul de dincolo de ea încă-i zâmbește vag mereu același je ne sais quoi banal și puțin sinistru el observa

culoarea nu își găsi refugiu în ochii tăi ne consumă lent eu o mângâi discret de parcă prin rezonanță s-ar găsi ieșirea sclipitoare din lume. picătură cu picătură infinitul se scurge printre

off coloana osoasă a lumii prin care ai alergat desculț și ți-ai șters tălpile moi de fiecare dată când murea vreun poet mi s-a oprit în gât disc peste disc os din os le scoți lent prin pielea mea