Geometria sacră a unei tăceri sau prins la mijloc între simboluri

I. Lumina înainte de cuvânt
cercul se învârte
privirea-mi cade înăuntru —
simt diferența între a cădea
și a mă lăsa sedus de circumferință
mereu privirea ta-i acolo
tăcerea cât grosimea unui fir de păianjen
sentimentul inexplicabil substituie fobia
lăsându-mă imobilizat în centrul coconului.
desenez cu degetul pe geam triunghiul
își schimbă brusc direcția vârfurilor
după cât de clar te țin în minte
și cât de rece te simt pliată pe inima mea
când îmi țin unul dintre ochi închis cu palma stângă
dimineața asta
sau seara după ora 7 dinaintea mersului înapoi
când nu eram decât o posibilitate
de a greși unghiul
l-aș fi privit perfect
dar nu eram în stare
lumina rămăsese departe de a fi numită cuvânt

II. Cuvântul desprins din lumină
între doi ochi de pe icoana veche
încărcată cu energia impunătoare
promițătoare a unicei rugăciuni rostite imploziv
dumnezeu se arată prin forma lui supremă de albastru perfect —
privește prin —
și eu sunt declarativ traversat de lumină
suspendat în afirmații
mă pierd
ca să îmi cunosc pierderea ca formă de păstrare a inerției spirituale desăvârșite
aici explicativul te deschide în fața cuvântului desprins din lumină.

III. Cuvântul are forma tăcerii
natura se repetă obsesiv prin creația multiplă
sub aceeași structură lovește frecvența divină
evoluția omului se rezumă la a fi eroarea exclusă din constanta matematică
sfârșitul se răsucește suficient cât să intercaleze începutul
și eu atârn în centru
mă țin răstignit la intersecția liniilor în mijlocul cubic —
ochiul construiește geometria din apropiere:
soarele se substituie cu discul negru
l-au mai purtat și alte păsări
dar oricum l-a ingerat reptila
creierul percepe doar curbe
nicicum / niciodată transformate în limbajul pielii
pielea rămâne moartă și cenușie
chiar după naștere
cuvântul are forma tăcerii.

IV. Gaura neagră înainte de lumină
tăcerea e sunetul perfect al tuturor lucrurilor primite în dar de lumină
și nu mai au nevoie să se explice —
se admiră în contururi
piatra e lucrul statornic într-un tot
mai bine decât eu om
mă desfac în simboluri
mă răspândesc
devin translucid
văd prin mine cum se vede prin vitraliu:
fragmentat
colorat
aproape adevăr la mijloc între respirații
geometria — unghiul din care sunt privit
rămânând prins în afara jocului divin, înconjurat de simboluri care mă consumă
până mă transform într-un disc negru — înainte de lumină