ultima intersecție spre piramida sensibilului: în sus doar beznă și eu pe dos

mi-ai dezvăluit într-o noapte, după un amor intens, că oamenii nu mai pot vorbi fără să ceară explicații.

întrebările lor aveau colțuri, intrau în tine ca niște obiecte așezate haotic.

deseori făceai micro-revelații după ce corpurile noastre dispăreau unul în altul.

eu te ascultam din partea cealaltă a orașului. blocurile păreau trase în jos prin aceeași greutate cu care corpurile noastre lunecaseră în cadă.

vorbeai moale, aproape gingaș, parcă ai fi explicat funcționarea rotației mecanice a cerului pe care nimeni n-o vede, dar de care depindeau luminile tuturor caselor.

ai tăcut.

am auzit pentru prima dată angrenajele planetelor. puneau în mișcare furtunile de pe Soare, apoi ai mutat noaptea direct la noi în cartier.

ți-am spus că oboseala face asta, dar tu ai râs puțin. ai pus degetul la gură și mi-ai zis să nu cumva să ne audă vecinii. ar trebui singuri să reveleze misterul.

aveai puterea supremă de a plăsmui iluzii pentru orașul întreg.

am înțeles atunci de ce păreai mereu ușor deplasată față de tot ce atingeai, ca un desen imprimat greșit peste alt desen.

•••

mergeam împreună prin zone industriale, pe lângă banere cu reclame rupte.

Coca-Cola nu își face niciodată transfuzii.

tu te opreai mereu. îți întorceai privirea spre zenit și încercai de fiecare dată să numeri de câte ori dispăruse soarele în ultimele treizeci de cadre.

fiecare element era la locul lui. doar vârful lipsea.

te-ai aplecat să ridici o sticlă spartă de pe trotuar. ai privit prin ea realitatea rămasă ascuțită în timpul suspendat dintre noi.

la stație am urcat în autobuz. eram singuri.

mi-ai zis că venise exclusiv pentru noi și că aveai impresia că trupul tău întârzie cu câteva secunde față de versiunea care trebuia să fii.

am vrut să îți răspund, dar geamurile s-au strâns deasupra și îmi proiectau în cap vibrațiile orașului de sub noi.

pentru câteva stații am avut senzația că mergem prin interiorul reverberațiilor lăsate de istoria nopților izbite de fundament.

m-ai privit îndelung, încercând să-mi atestezi existența.

credeai că oamenii mor întâi din centru.

am coborât fără să spun nimic.

intersecția era aproape pustie.

semafoarele își schimbau culorile după intensitatea sinapselor noastre.

toate conversațiile fuseseră doar feluri diferite prin care încercai să verifici dacă sensibilitatea noastră mai poate susține greutatea lumii.

ai ridicat privirea.

sus doar beznă.

iar eu am simțit brusc cum mi-ai montat existența invers și acum îmi caut colțurile pentru a le șlefui.