Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Poezie

Imaginativ

mersul strâmb

2 min lectură·
Mediu
nu da vina pe demoni inventați
când ți-ai greșit mersul
și-ai calcat strâmb —
pantofii știu mai multe despre tine decât psihiatrul.


(I)
mă întreb dacă sufletul are tălpi
și dacă da
atunci se tocește repede
ca pantofii de carton după o ploaie torențială
asfaltul e hârtia de calc
unde viața îți proiectează erorile la indigo.

când oamenii calcă alți oameni în vis
realitatea îi calcă pe toți —
sufletele lor nu vor merge niciodată pe apă
căci lasă în urmă cercuri
ce îi strivesc de mal
sperând să nu fie văzuți cum se îneacă
în păcate nedivulgate.

(II)
într-o seară mi-am învelit genunchii cu ambiții
credeam că dacă îi rup la fiecare îndoire
din carne o să iasă rute alternative

dar tot ce-a apărut au fost adrese greșite
intersecții cu semafoare defecte
și un cod poștal al nimănui

poate acesta e secretul geografiei interne:
să nu ajungi undeva
dar să-ți stâlcești picioarele
pentru dorințe niciodată înțelese

(III)
mi-am întrebat umbra dacă mă urmează de bunăvoie
sau e doar un contract forțat.
s-a lungit
ca un gong desprins fără avertisment.

mi-a dat de înțeles că ea mă târăște pe mine
și că tot ce numesc eu libertate
e doar oboseala ei
după prea mulți kilometri.

(IV)
când voi cădea definitiv
nu aștepta un demon
ori un înger
ori măcar o explicație decentă

așteaptă în schimb o pereche de pantofi uzați
abandonați într-un copac
și un miros vag de asfalt cald
după lacrimi niciodată sincere

voi fi eu —
dovadă că mersul oricât ar fi de strâmb
nu are nevoie de scuze să-și ia zborul.
011852
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Poezie
Cuvinte
264
Citire
2 min
Versuri
50
Actualizat

Cum sa citezi

Sergiu Burlescu. “Imaginativ .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/sergiu-burlescu/poezie/14194988/imaginativ

Comentarii (11)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@ottilia-ardeleanuOA
Ottilia Ardeleanu
e doar mers strâmb, e adevărat, nu poți învinui pe cineva ori ceva de acest mers. Simt că poemul este despre verticalitate, despre demnitate și responsabilitate. Mi-a plăcut mult ideea că mai bine decât tălpile nu cunoaște nimeni cum este cu mersul. Că doar ele sunt supuse apelor, pietrelor... Și, mai departe, felul în care se croiesc drumurile, prin simțurile genunchilor, mă gândesc că poetul a dorit să specifice și smerenia cu care umblăm prin viață, nu numai ambițiile, care uneori pot fi aberante și care nu merită stâlcirea mersului. Ajungem umbre ale propriei firi; cu toate acestea, trebuie să ne învățăm propriul mers!
Foarte bun poemul!
0
@sergiu-burlescuSB
Sergiu Burlescu
Când am scris poemul, ideea centrală mi-am imaginat-o diferit de ceea ce a ieșit în final. Dar, citindu-l cu voce tare, am descoperit alte straturi, mai profunde decât intenția inițială — sensuri care s-au revelat abia prin rezonanța lor cu vocea și ritmul interior al textului. Poate tocmai asta e frumusețea scrisului: că uneori cuvântul ne duce mai departe decât voiam să ajungem.

Mi se pare interesantă ideea de schimbare a centrului gravitației din suflet în corp — în tălpi, genunchi, umbră — parcă pentru a spune că trupul poartă memoria greșelilor și a viselor. Iar când spuineți „mai bine decât tălpile nu cunoaște nimeni cum este cu mersul”, rezonez deplin: tocmai acolo se află modestia existenței, în locul cel mai apropiat de pământ.

Aș adăuga doar că poemul mi se pare și o reflecție asupra identității: între om și umbră, între direcție și cădere, între mers și zbor. În final, imaginea pantofilor uzați care „își iau zborul” nu e o resemnare, ci o eliberare — o formă de înțelepciune care se naște din acceptarea propriilor imperfecțiuni.

Îți mulțumesc, doamna Ottilia, pentru lectura atentă și pentru felul în care ați scos la lumină sensuri pe care nici eu nu știam că le-am pus acolo.
0
@razvan-rachieriuRR
razvan rachieriu
Când “cădem” în genunile ființiale, “umbra” noastră ne conduce viața cu care face un “contract forțat”, şi aceasta pliază pe luminozitățile “libertății” întunecimile în care se încuibă “demonii”, pe când lumina este procesată de “îngeri”.
0
@erika-eugenia-kellerEK
Distincție acordată
Erika Eugenia Keller
Poezia surprinde, prin imagini inedite și ton reflexiv, lupta omului cu propriile greșeli și limite. „Mersul strâmb” devine o metaforă a rătăcirii interioare, a încercării de a înțelege sensul vieții dincolo de morală și vinovăție. Prin simboluri concrete, pantofi, genunchi, umbră, asfalt ... transformă trupul într-un spațiu al conștiinței. Fiecare secțiune explorează o etapă a cunoașterii de sine, până la finalul eliberator: acceptarea imperfecțiunii ca formă de libertate.
Limbajul este expresiv, metaforic, uneori autoironic, iar mesajul , da, mesajul este sensibil: greșeala nu e cădere, ci drum. Felicitari! Steluta!
0
@florina-daniela-floreaFF
Distincție acordată
Florina Daniela Florea
un text deosebit, pe gustul meu de la început până la final, dintr-un sens în altul, descoperind ca foile de ceapă, miezul.

nu citez, pentru ca ar trebui să redau toate strofele, de la pantofii de carton la cercurile care se izbesc de mal, păcatele, rutele alternative - dorințele pentru care rupi din tine dar niciodată atinse, si la final pantofii din copac, vise abandonate după o iluzie a zborului

da, e un poem bun.
și mi-a plăcut.
0
@sergiu-burlescuSB
Sergiu Burlescu
Mulțumesc, Răzvan, pentru lectura ta — o interpretare cu adevărat interesantă, care nu alterează deloc sensul poemului, ci îi adaugă o profunzime aparte. Ideea „contractului forțat” dintre om și umbra îi oferă textului o dinamică interioară, lupta tăcută între libertate și determinare, între lumina conștiinței și instinctul care ne dictează, cumva, vectorul de orientare și de mișcare.
0
@sergiu-burlescuSB
Sergiu Burlescu
Îți mulțumesc, Erika (îmi permiți sa te tutuiesc), pentru lectura caldă și pentru interpretarea „greșeala nu e cădere, ci drum” — o formulare care mi-a plăcut mult. Aș spune chiar că greșeala își capătă drumul prin însăși căderea, iar căderea devine în sine un drum necesar, un pas firesc spre zbor. Doar trecând prin ea putem lăsa în urmă lanțurile vinovăției și remușcării, eliberând corpul și conștiința de greutatea trecutului.
0
@sergiu-burlescuSB
Sergiu Burlescu
Sunt recunoscător pentru gândurile frumoase și lectura atentă și onorat de prezența ta pe pagina mea.
Curajul de a visa izvorăște, cred, din însăși voința zborului, chiar și atunci când știm că pantofii sunt de carton. Ploaia nu mai e un impediment, ci devine parte din drum — se amestecă cu pașii noștri, transformând fragilitatea într-un element necesar al zborului.
0
@erika-eugenia-kellerEK
Erika Eugenia Keller
Ai completat gândul perfect, si, da, ai dreptate, căderea e tot un drum, doar că în josul ei se ascunde prima treaptă spre zbor. Pentru asta e nevoie de forta psihica.
0
@paul-pietraruPP
Paul Pietraru
Cine te-a creat pe tine, poemule dragă, parcă m-a-ntrebat pe mine de viața-ntreagă. Scurtă călătorie, sper dreaptă, cu picioarele pe pământ, pe „Drumul poemului”, printre îndoieli și întrebări:

Este esențial, pentru o fărâmă cât de mică de echilibru, să nu-ți învinovățești demonii, dar să-i numești - spune cea mai simplă regulă a psihologului (terapeut), sau prieten, altfel spus, tu cu deciziile tale ești singurul vinovat pentru tot ce nu merge în viața ta.
I. Doamne cum mă cunoști, dragă creatorule (Nu Creator), dar te-ntreb: - Sufletul (cu erorile lui volatile) este deasupra foii de calc, respectând primordialitatea spiritului? Păcatele sunt mai grele decât Păcatul? Mersul pe apă, în vis, duminica, se pune?
II. Trădarea genunchilor de carnea uitucă și îmbălsămată (îmbălsămabilă) se repetă vinovat la fiecare apus cu lună nouă, chiar mai des.
III. Cel mai grav este să te trădeze chiar ea, umbra, refuzând să te mai vegheze smerită și foarte aproape, când întruparea ei din lumină este imposibilă din pricina întunericului care te împresoară.
IV. Negocierea finală te găsește captiv în pacea pelerinului, prea întristat ca să te crezi abandonat.
O călătorie interesantă întru aducere aminte.
0
@sergiu-burlescuSB
Sergiu Burlescu
Mulțumesc din suflet (care încearcă să facă primii pași pe apă și să nu se scufunde, ori măcar să nu provoace cercuri care să-l strivească de mal) pentru felul în care ai pășit prin poem, cu atenție și tandrețe — ca și cum ai fi mers desculț printre gândurile mele.
M-a atins modul în care ai vorbit cu textul, înăuntrul lui, și ai încercat să scoți la iveală lumina care se rătăcise pe acolo.
Așa simt că se face diferența între o simplă lectură și o adevărată însoțire.
Da, cred că demonii trebuie numiți, dar nu certați; ei sunt adesea doar umbre obosite, așa cum ai spus — iar umbra, când se întoarce împotriva noastră, o face din prea multă fidelitate.
Poemul s-a născut din dorința de a împăca mersul cu rătăcirea, vinovăția cu zborul — și poate de aceea pantofii au ajuns să vorbească mai mult decât îngerii.
Îți mulțumesc pentru privirea caldă și pentru gândurile lăsate pe marginea drumului — am simțit că nu m-am întors singur din acest text.
Și, oricât de des aș trece peste el și peste comentariile de dedesubt, de fiecare dată dezgrop câte o comoară.
0