Încapsulare

Sergiu,

aș începe textul cu:

”îți tragi pereții peste tine precum dimineața plapuma pe jumătate de față
și doar mirosul rece al singurătății te trezește la realitate
simți greutatea lor
simți cum griul te face imponderabil în gânduri”

consider că de aici începe emoția textului. Îmi place paralela între piele și perete, ai câteva imagini foarte bune în text, dar există ”spații goale” care îți diluează poezia. Spre exemplu ”iar când camera devine definitiv tu/
când nu mai există diferență între perete și piele/când tencuiala pulsează în ritmul inimii tale” e prea explicit, e diluat.

Îmi place ideea textului, pe alocuri ai imagini bune și foarte bune, te încurajez să continui.
Sfaturile mele sunt din ceea ce simt citind textul tău...poți să nu ții cont de ele.

Textul are,fără îndoială, virtuți poetice, iar utilizarea timpului prezent al indicativului face ca stările să fie resimțite și de cel care citește. Este aevărat, abundența verbală ar putea să diminueze lirismul, dar acest lucru nu se întâmplă și aici; așadar, avem de-a face cu o poezie lirică, nu epică.
Problema este că am înțeles încă de la primele versuri că este un text despre claustrofobie, iar apariția, în penultima strofă a cuvântului respectiv mi se pare că diminuează cumva din puterea de sugestie. Dar este doar o impresie.
Desigur, sunt prea multe detalii, adică prea mult descriptiv, ar fi bine dacă ai insista mai mult pe puterea de sugestie a enunțurilor.
În ceea ce privește conținutul de idei, îmi este greu să aprob sau nu unele imagini poetice, fiindcă nu am trecut prin stările specifice claustrofobiei. Normal că mai sunt și alte idei, de exemplu aceea a golirii de sine sau aceea a contopirii cu obiectul care provoacă stările, adică pereții sau camera în sine (termen care poate căpăta și o valoare simbolică), iar senzația de închidere (a ființei, a sensurilor) se poate rezolva prntr-o „repsirație” mai amplă, care să se deschidă către ceilalți.