Alina Maria Ivan

dincolo de biserică e dumnezeu în mâinile mamei în pipa eternă a tatei în razele ce împung fereastra dincoace de altar e dumnezeu în pântecul femeilor în aripile desenate de copii în aburii

un scriitor nu moare niciodată un Isus de caramel da în coaste am înfipte aripi acelea de au zis toți că nu le am le am le simt le întind dincolo de moarte în zori le scot prin geamuri le

Viața pe bilete cumva mă strecor printre gânduri citesc biletele aflate pe biroul meu ”Mami, te iubesc!” ”Manual identitate vizuală” ”Măsurători site insecte, vezi instalare pe cele 5 uși

cineva vorbește eu am început să mă schițez acum îmi desenez sufletul ca un abur de la o locomotivă veche se ridică deasupra orașului apoi îmi desenez gândurile trenuri lungi, nesfârșite cu

în noaptea asta fără constelații sărutul tău nu ajută poeme fără număr țâșnesc din mine ”inima ta e un poem muribund” același reproș întunecat eu mânjeasc perna cu iluzii apoi așez un disc

nopți de dragoste nopți de uitare nopți cu lună plină nopți fără lună nopți cu gânduri despuiate nopți cu gânduri iele nopți cu tine nopți fără tine nopți cu Miller, nopți cu Steinbeck nopți

sunetul unei melodii iese din radio ca un abur cald tălpile tale goale ating ușor tristețea vântul ăsta demonic dintre noi nu se mai domolește suntem aripi de libelule a ta zboară dincolo de

în rochie de mireasă printre mii de tăceri ninsori mă acoperă în înserarea asta fără cuvinte azi port pelerină de hârtie prinsă în ultimul tău gând viscol greu dincolo de o carapace

Ziua Internațională a Poeziei niciun text în vene niciun gând nicio literă am devenit cumva un text dadaisto-amărui vreau să scriu despre Islam și cum libertatea nu stă cuminte sub hijab sau

lasă cerul, apropie-te învelește-te cu roua dimineții îmbracă-te apoi cu pielea mea când lumina crește în jurul nostru tu trage obloanele inspiră aerul proaspăt de Monet lasă nuferii să crească

nu mă vrei azi nimic mai puțin important dau jos porțelanul curăț bine marginile alb-gălbui desfac cu grijă mâinile deșurubez inima mă simt așa de bine Chirilă îmi cântă nu am chef azi nici

mă trezesc în orașul rece simt cum sub podeaua de lemn rădăcinile mi se mișcă greoi deodată nu mai sunt așa tânără deodată am suflete care se hrănesc din mine deodată orașul mi-e haină îl trag

o fotografie pe retină un suflet cald stă de mână cu un gând nostalgic sufletul unei femei e lipsit de celulită trupul de cele mai multe ori nu în pielea ei cu miresme de oleandru intri numai

tot ceea ce ar fi trebuit să fac urlă acum în carcasa asta goală care a rămas stau și mă întreb de ce nu am dansat atunci atunci erai acolo lângă mine umărul tău îmi atingea rochia privirea

știam că e doar vorba de timp până când îmi vei aduce tristețea pe pâine neagră, groasă astăzi te ascunzi dincolo de o veselie mimată eu te cunosc de aici drumul coboară acum chiar s-a

ce șoptești dincolo de lumină? cum să te aud dacă afară plouă cu dureri? te apropii de pielea tatuată cu mâhnire apoi pașii te poartă la poarta bunicii ce șoptești dincolo de lumină? fratele

o nouă viață doi oameni mici așezați într-o palmă de ciment m-am întrebat mereu câte vise încap într-un metru pătrat aș vrea să existe o hartă a lor să poți vedea câte vise mai există dincolo

azi nu am inspirație deloc toate țipă în mine oasele mi se strâng într-un urlet greu dincolo de lumea asta împuțită de aici pielea îmi miroase a oraș greu gândurile le țin bine strânse în lese

și ce dacă nu mai e loc pentru tălpile mele goale? eu mă descalț de toate câte le am înăuntru mă descalț îmi place sentimentul acela când ating iarba cu degetele cine îmi poate spune acum că nu

în curtea mea se scrie romanul unei iubiri sufletul meu stă pe un șezlong iar destinul îi dă mereu târcoale ”ai obosit, ești ultimul fraier simțitor într-o lume de balauri veseli” sufletul își

fiecare zi e o bucată dintr-un puzzle aruncat pe jos dimineața e vreamea să mă scutur de mizeriile lumii nu mai plâng lacrimile copiilor săraci, ale mamelor singure în bucata asta de puzzle

n-am așteptat niciodată momentul potrivit mereu m-am îndrăgostit de el nu iubesc bărbații numai unul imperfect îi ador defectele sunt ale mele toate i le mângâi în zori când păsările încă nu

un singur chibrit o flacără cât de mică un artificiu o licărire dar nu, nimic nu-mi mai aprinde visele acum am doar niște cutii goale de bere atârnate de gânduri când am să învăț? când am