Scrisoare către Ami (I).

Mama ta a plâns prima dată când a văzut ziua de sâmbătă întinzându-și violetul pe margini — era 1987 și televizorul emitea experiență ontologică desprinsă din formula universală a zăpezii, iar tata credea că aici se termină arealul lui de alfa dominant și începe hărțuiala teritoriului asupra propriei absențe. După o analiză domestică, mama îi pusese diagnosticul hienei vagaboande.

Noi nu l-am ascultat. Mama prefera să facă glume pe seama asta, dar toată lumea a suferit după.

•••

Dragă Ami, să îți povestesc despre dor, de aici, din rinichiul Oceanului? Nu. Îți povestesc despre senzația post-dor, când limba română ajunge redusă la simplul aparat bucal, fără popor, teritoriul ei întins pe tot globul pământesc devenind un simptom și nu o mândrie. Știi, aici sentimentul devine bipolar. Ajunge într-un punct culminant în care sunetele se mănâncă între ele ca șerpii ouroborici — chiar dacă fusese unul singur, poporul român nu poate tolera singurătatea — ingerând nostalgie și eliminând viitorul, forma promițătoare a vocii unificatoare.

Dorul? Prea simplu. Eu vorbesc despre dorsimil. Impulsul — l-aș fi numit vector, dar am fost criticat că ar fi prea tehnic; sper totuși că își îndeplinește funcția metaforică, deși sincer critica însăși e doar o propulsie psihologică — simulacrul sentimentului aparent personal, care nu vine din simpla dorință a conștientului. Așa că îl construiești din bucăți de reclame de înghețată imprimate pe hârtii de înghețată, din versuri furate de pe morminte la Paștele Blajinilor, din zgomotul pixului când alunecă în acord pe formularele bolilor care încă nu te-au afectat.

Dorsimilul transformat în patria adevărată.

Fractura numelui Ana. Nu că ar avea o sensibilitate literară legendară — deși aș putea opta și pentru varianta egoistă: sora mea — dar îmi place ideea fisurii: A-na.

A — na.

Între A și NA există o prăpastie pe care o traversezi în fiecare dimineață când îți amintești cine erai ieri. Dar ieri erai altcineva care doar seamănă cu tine. Diminețile preferai să îți servești cafeaua în cafenelele de sub bloc, nu fiindcă nu ți-ai permite achiziționarea unui aparat suficient de costisitor, ci pentru că îți place să fii deservită.

La cealaltă extremă existențialistă se afla cosplay-ul tău aproximativ și senzația că certificatul de naștere e doar o fan-fiction redactată de statul civil. Continuăm să ne semnăm cu expresivitatea civilă îndatorată față de stat — orice stat — simțindu-ne liberi condiționați, într-o oarecare măsură râme de mare la noi în lac.

•••

În limba pe care o vorbim acum — română? română-premergătoare? protoromâna viitorului retroactiv? — există un cuvânt care nu poate fi pronunțat decât de cei care nu l-au auzit niciodată:

ZBRÂNC.

Nu-l căuta în dicționar. Dicționarele mint; au și ele motivele lor.

ZBRÂNC= senzația rămasă în aer după ce ai terminat de spus o propoziție importantă, dar ți-ai dat seama prea târziu că n-ai declarat-o cu tărie, ci doar în capul tău, iar acum ea plutește în realitatea paralelă a lucrurilor nespuse, cu nevoia urgentă de manifestare între teatrul 6D al accidentului existențial și spectacolele Disney ale domnului Geană.

Mai sunt și ăștia cu oniricul — cercetători sau stalkeri ai visului — care au emfaza specială de a numi totul „astral”: realitatea poziționată pe o frecvență subtil-sensibilă, acolo unde coexistă toate certurile pe care nu le-ai făcut, iubirile nedezvăluite și demisiile nesemnate.

Aerul e plin de zbrânc. Te sufoci zilnic în el având iluzia că ai conectat aparatul de aer condiționat și că perfecțiunea te ridică lent la confort.

•••

Nu demult citisem pe un bon fiscal: Instrucțiuni de dezasamblare.

Mi-aș dori mult să ți le împărtășesc:

1. Cuvântul frumos al inefabilului: crepuscul, slăbiciunea extraordinarului.

2. Privește-l până nu mai înseamnă nimic.

3. Privește-l și mai mult până când nimicul capătă importanță vectorială.

4. Acum e doar o formă, o hieroglifă care nu suportă criptul drept sursă de manifestare interioară și se transmută în țâșnirea de tuș.

5. Acum ești liber să pleci.

6. Nu pleca.

7. Crepusculul privește înapoi și se risipește în suspensii interogative.

8. Controlează-ți emoțiile. Încadrează-le în registrul psihologic.

9. Ăsta e răspunsul. Suportă-l pentru că ți-ai primit argintul înapoi.

•••

Vreau să-ți povestesc despre oamenii invizibili ai țării. Nu cerșetori. Nu fantome. Vorbesc despre cei care își trăiesc viața exact în sincronie cu privirea ta, astfel încât, atunci când te uiți într-o direcție, ei se află întotdeauna în cealaltă.

Există milioane. Niciunul nu a fost văzut vreodată. Statisticile nu îi pot număra; cresc exponențial.

Dar tu ești unul dintre ei pentru altcineva.

În acest moment cineva nu te vede cu o precizie perfectă. Tu nu îl vezi înapoi, simetric, ca într-un dans cosmic al lipsei de contact vizual.

Încerc acum să folosesc metoda rusească a matrioșcăi: scrisoare în scrisoare.

Scrisoare către limba care m-ar articula

Dragă română,

Știu că m-ai ales tu, nu eu pe tine. M-ai infectat când eram prea mic ca să mă pot apăra. Mi-ai inoculat sintaxa direct în trunchiul cerebral. Acum gândesc în tine chiar și visele mele de evadare.

Dar te iubesc pentru cusururile tale: pentru faptul că ai cinci cuvinte pentru dragoste și niciunul nu funcționează complet, pentru faptul că ai împrumutat jumătate din vocabular de la vecini și acum nu mai știi ce e originar și ce e adoptiv, pentru faptul că suni diferit în fiecare provincie — ești o limbă dialectizată de propria geografie interioară.

Ești o limbă care a supraviețuit împotriva probabilităților, ciudățenie istorică și anomalie lingvistică.

Un pod romanic suspendat în marea slavă.

Și eu te scriu acum ca și cum aș putea să te stăpânesc, dar știu adevărul:

Tu mă scrii pe mine.

Cu fiecare cuvânt rostit prin mine de toți vorbitorii tăi — eroii inconștienți ai neamului. Cu dependență și gratitudine,

vorbitorul prins în tine.

Momentele astea se transformă în lucrul la care o să te gândești mâine la 11:23 fără să știi de ce. Se vor sedimenta undeva sub limbă, și te vei trezi spunând am ceva pe limbă fără să găsești cuvântul. Cuvântul e aici. L-ai ratat.

Era zbrânc.

Era tot ce n-ai spus niciodată, concentrat într-o singură silabă inexistentă.

Și acum, finalul real:

Nu știu dacă substanța mea cenușie ar fi produs ceva extraordinar sau o prostie pretențioasă. Probabil ambele. Poate că exact acolo începe ceea ce depășește limitele: momentul în care nu mai știi dacă ai reușit sau ai eșuat, pentru că ai ieșit deja din coordonatele în care întrebarea mai are sens.