În rând la Moara cu Noroc (poeme ale absurdului)

I. Peronul Fatalității
stăm la coadă tăcuți
încolonați după Kafka
care tot cere lămuriri funcționarului din ghișeul sorții:
„De ce unii au făina mai fină,
și alții doar pleavă de meteorit?”
nimeni nu răspunde.
doar un iz de providență ieftină
împărțită în bonuri de ordine
și ghilotine de plastic.

Nietzsche face glume seci despre moralitate
își prăjește zarurile în jarul incandescenței lui Pascal
și le aruncă în sacul fără fund al întâmplărilor.

„Rândul tău”
îmi spune.
eu doar înghit în sec
și-mi sprijin speranța pe un ou clocit.

II. Sală de așteptare cu ghinion
în holul morii
Maica Tereza și Gilles Deleuze joacă șah
cu pionul norocului lipsă —
Deleuze pierde deja a noua oară
și tot mormăie indignat:
„Da’ nu-i normal...
unde-i logica sensului?”

Sartre molfăie niște biscuiți existențiali
și refuză să creadă în cozi
zice:
„Omul liber nu așteaptă!”
dar rămâne pe bancă"
parcă atras de mirosul făinii din era drumurilor libertății
și de copilăria uscată în plase de cânepă.

pe perete, o tăbliță prăfuită:
„Aici se macină regretele și momentele spulberate din viață.”
alături o balanță:
cântărește deciziile
cu fulgi de zăpadă la temperaturi înalte.

III. Cursa roții
ajuns în față
mi se cere să arunc tot ce știu despre noroc.
„Am fost iubit?
Am pierdut ceva?
Am visat fără sens?”
le pun pe toate în jgheabul morii
roata începe să se învârtă
pocnind ritmic
ca respirația unui demiurg oropsit.

rotește făina sufletelor
în sacul lui Möbius:
acolo unde fiecare cusătură
e o despărțire care leagă
alte despărțiri
într-un lanț de răni
iar cine încearcă să iasă
își coase plecarea
de despărțirea altora.

unii cred că scapă
dar se nasc din nou
ca puf de păpădie în gura unui vulcan.

pe ecranul de deasupra apare imaginea lui Ivan Karamazov
spune zâmbind:
„Fratele tău a urcat pe roată,
dar tu...
tu încă te rogi la șuruburi”
îmi vine să fug
dar picioarele s-au prins în plămădeala logicii frânte.

IV. Gol
„Norocul e doar o scurtă defecțiune
în sistemul cauzal”
murmură Blaga
apoi strănută
scuturând din roți praful a sute de poeme
nescrise.

„Ce-ai fi făcut cu norocul, dacă-l primeai?”
întrebarea îmi vuiește în cap
apoi se desprinde din craniu
și se lipește de piele
ca o coajă pe rana speranței.

moara se oprește brusc
se face liniște
și în acea liniște
îmi aud destinul...
mestecând în gol
cărbunii rudimentari
ai maturității infantile.

V. Ieșirea
am ieșit cu mâinile goale
cu mintea plină de făină metafizică
și cu fruntea încrețită de critică ambulantă

în spate
coada se încolăcea în timp:
Euripide, Bruno, Pessoa —
toți așteptând să li se macine o versiune mai blândă de sine.

eu am primit doar un pumn de resemnare caldă
mi-am turnat-o în buzunar
și-am plecat fluierând sonata norocului ratat
într-un ton de dor minor.

pe când am ieșit din rând
moara încă învârtea
viața abandonaților
soarta celor deciși
coșmarurile sinucigașilor
și libertatea nelegiuiților
într-o mișcare continuă
fără noroc.

VI. Paradox
din turlă Morarul —
rostește pentru cei rămași:
„Fericiți cei ce n-au avut rând la noroc,
căci li se va da pâine din note muzicale picante.

Fericiți cei ce au uitat c-au cerut,
căci li se va aminti când li se va lua tot,
la primul cântat al cocoșului.

Fericiți cei ce și-au pierdut bonul de ordine,
că nu era al lor.

Și vai de cei ce au primit totul:
n-au pentru ce reveni.”

atunci m-a fulgerat un gând —
moara măcină timpul răbdării
și dorințele coapte prea devreme.

am plecat fără făină
doar cu o pungă de râs legată cu o sfoară de paradox
și-n inimă
o tăcere pe care numai absurdul
o poate transcrie în noroc.