Moștenire : Liniștea de Odinioară

bunicul îmi lăsase în testament o cutie cu mărunțișuri.
le numea gânduri încă negândite—
sigilate cu parafină și sângele regretelor abandonate pe linia frontului.

i-am rupt sigiliul
și-am simțit mirosul oxidat de bronz
după ploaia în care te-am pierdut pentru totdeauna
odată cu valul care te-a dus departe în mare
și mi-a aruncat țărmul sub picioare
încrustând răni la încheietura mâinii:

aici reîncepe lumea mea.

înăuntru—
un fragment fertil etichetat "2002”;

o colecție impresionantă de cuvinte neroditoare
rămase nerostite după intensitatea momentului
în care neființa coborâse prin noi;

o cheie care descuia noduri legate
atunci când luna pălea în roșu;

un sâmbure de măr
ținut ani întregi sub preșul din fața ușii
în timp ce în grădină creșteau doar schelete.

le-am întins pe masă
și le-am hrănit cu carnea mea.
acum păreau semne / înțelesuri.
nu mai știu ce erau
le priveam diferit:
cu dreptul le vedeam conturul;
cu stângul — noaptea din interiorul lui;
cu mintea — realitatea din care am fost substituit;
iar cu inima...
inima a rămas pe front.

încercam să înțeleg cum m-au marcat
și cât de des le-am ratat direcția
ajuns cu viitorul pe masă și corpul ciuruit de gânduri.

sâmburele ar putea încolți printre scheletele înrădăcinate.