Inextricabila absență

Sunt inextricabil absent – în raport cu lumea și chiar cu mine însumi. Punct. Dacă cineva, prin absurd, s-ar întreba de ce Șerban nu mai scrie mai nimic de vreo doi ani (astăzi este 28 iulie 2026), aș vrea să-i comunic următoarele: trec, cred, printr-o perioadă în care mi-e pur și simplu rușine și groază că aparțin speciei om. De cum încerc să exprim un gând, sau o emoție, sau ceva, orice, această Groază și această Rușine în raport cu această apartenență FORȚATĂ, se ridică și-mi întunecă orizontul. Suntem singura specie din această lume care este Împotriva Naturii. O anomalie, un buboi, un Furuncul pe fața Lumii. Dar probabil că toate aceste îmi vor trece brusc atunci când îl voi vedea pe Trump la pușcărie, plângându-se de condițiile de detenție. Iar faptul că gândesc așa, de fapt simplul fapt, în sine, că gândesc, nu face decât să confirme cele de mai sus. În mod, firește, in-ex-tri-ca-bil...