Noțiuni de managementul durerii

Întâmpinare: Pe zăpadă – urme de vânt. În privire – urme de gând. Omul, atunci când începe să vorbească, își părăsește adâncurile. Gura pe care o deschide este de fapt prima respirație a scufundătorului întors la suprafață, aproape sufocat. E ca atunci frumoaso, mai știi, când, scufundându-mă în valuri ca să-ți aduc dovada profunzimii, la întoarcere nisipul mi se scurgea printre degete, oricât de tare aș fi strâns pumnul. Revenirea la suprafață se face în etape, din cauza diferențelor de presiune – este tăcerea dinaintea vorbirii celui care a gândit. Nebunii, uneori, vorbesc direct din adâncuri – de aceea primim în auz vocea lor ca pe o bolboroseală. Nimeni nu poate rămâne scufundat la nesfârșit, dar, după anumite exerciții, ca specie, la un moment dat – în sfârșit - am putea căpăta branhiile cunoașterii de sine. Până atunci – cuvintele rămân ce sunt: niște săgeți boante, trase spre dumnezeu, din arcuri la fel de puternice ca și brațele noastre. Eviți scufundarea de frica peștilor, a meduzelor și a celorlalte caracatițe - dar dacă ești piatră, nici un pește nu te va înghiți și te vei duce direct la fund, cu demnitate. Înotul este singurul zbor concret care ne este îngăduit. Dacă tu ai fi aripa Și dacă eu aș fi aer Ca să te poți sprijini în el, Atunci Pasărea Pe care am purta-o noi, Noi doi, Niciodată Nu s-ar mai întoarce pe pământ. Aerul pe care îl respirăm este începutul cerului. În acest sens cu toții suntem cu capul nu în nori ci în cer. Deci mai departe decât credeam, deci mai departe decât visam. Îmbrațișarea este doar prima ondulă a spiralei care duce la îngeri. Celelalte ondule se țes în singurătate. (O singură singurătate – singurătatea sincerității.) Când suntem îndrăgostiți, frații noștri mai mari sunt îngerii și frații noștri mai mici sunt oamenii. Dar, oricât i-am iubi și pe unii și pe alții, noi nu mai suntem nici una nici alta! Înger gri, înger gri, nu credeam c-ai să mai vii! Orice țipăt este semnul unei neputințe. Aerul - suficient pentru zbor – nu totdeauna suficient pentru respirat. Fiecare respirație îmi este o sfidare. Curcubeul ideilor răsare doar după potopul durerilor. Trăiesc când pentru supraviețuire, când pentru zborul deasupra mării fără insule. Ce tristă diferență între “a zbura” și “a plana” – plutire în derivă. Cum se face că infinitul – adică nedefinitul - are totuși culoare? Și de ce albastru? Sunt țărână vorbitoare, dar cum se face că m-am cristalizat într-un trup? Tu visezi să-ți cadă stelele în păr, dar o singură stea dacă ar veni, pământul pe care-l cutreieri ca o pietricică s-ar scufunda în lava ei. Din zecile de mii de miliarde de stele și poate cu mult mai multe, pe nici una n-ai putut să fi. Trăiești prietene pe un corp ceresc ce gravitează în jurul unei stele mediocre. Cărări de munte, mări nesfârșite, zări de necuprins, ani, primăveri, dimineți... bați cu pasul tău, în lung și-n lat, toată viața, doar o biată schijă a exploziei fundamentale. Starea de singurătate, deși ne apare ca o fereastră spre sublim, rămâne accesibilă. Efortul este pentru nesingurătate. Lupta, alergarea. Și apoi din nou odihna la o fereastră. Oare cine ne colindă dragostile spuse sau nespuse de le cresc lor în preajma și în timpul sărbătorilor de iarnă rădăcini așa de ușor și așa de adînci tocmai când pământul este mai înghețat? Realul, concretul este admisibil doar în măsura în care poate fi sursă pentru sentiment și inspirație. Totuși, ce naufragiu - să trăiești starea, ideea de îndrăgostit, fără să fii îndrăgostit! Eu nu îmi disprețuiesc viața, încep doar să îmi respect moartea. Pofta mea de viață nu este egalată în intensitate decât de pofta mea de moarte. Vremea mașinilor de scris a trecut. Vremea mașinilor de vorbit și de trăit este - și încă mai vine. Nu sunt oare ambulanțele, cu sirenele lor asurzitoare, ultime bastioane ale respectului marilor orașe pentru suferință ? Piatra este un reper pentru ciocârlie iar prostul pentru inteligentul puturos. Natalitatea unui popor scade odată cu creșterea gradului său de civilizație, dar nu suficient. După viermuiala rușinoasă a istoriei acestei specii, întoarcerea la unu ar fi singurul deznodământ elegant. Jovialitatea nu este doar descărcare nervoasă ci mai ales ambiția prostească de a-mi demonstra mie însumi că nu înnebunesc. Cartea - un adversar sâcâitor pe care trebuie să-l ajutăm, cu sinceritate, să ne învingă. Un tun îndreptat vertical în sus mi s-a părut mai puțin o împușcare a divinității și mai mult un salut pe care sculptorul îl aduce sufletului de artilerist lansat spre cer. La început am disprețuit internetul, crezând cu dârzenie că el cu poezia e dușman. Eroare! Ce altceva mai virtual, mai alb (în înțelesul strălucirii) decât ecranul mustind de raze, mai nimicitor de distanțe și timp, mai fragil prin – câteodată – incertitudinea conexiunii? La fel, vă zic, leit sentimentul de nesiguranță pe care ți-l crează o poezie după ce ai scris-o. Și uitați-vă și voi cum, după ce ți-ai scris poezia, el îți cere cu insistență “subject”-ul, adică titlul, esența. Ce profesor mai exigent și mai bun te-ar putea obliga la o asemenea sistematică muncă? Citate ca “Atunci când simt cel mai mic semn de revoltă iau un calmant sau mă duc la psihiatru” (Cioran) sau “Prietene crescut la oraș, fără milă, ca florile-n fereastră…” (Blaga) sau “ Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’être” (Fontenelle) ar trebui imprimate pe tricourile adolescenților. Ei le înțeleg cel mai bine. O “asociație” a scriitorilor: Cui folosește o plantație de flori de colț? Și mai ales într-o seră….. Ce gingaș pluton de execuție! Dacă înveți să-ți gestionezi sentimentele viața poate începe după 80 de ani. Năzuiesc la o licență în managementul durerii și visez la o autoritate care să mi-o acorde. Despre relațiile publice habar nu am. Năzuiesc la o licență în relații umane și visez la o autoritate care să mi-o acorde. “Dumnezeu să-ți primească gândurile”. Atât mi-a strigat cerșetoarea schimonosită de viață. Þi se cere, iar tu îți impui, “Să pui suflet” – în tot ce faci. Este oare sufletul un instrument de care avem dreptul să ne folosim în propriul beneficiu? Ce-ar fi dacă, dimpotrivă, ne-am lăsa NOI folosiți de EL ? În orice religie există ceva sfânt, dar acel “ceva” nu este idolul, ci ideea de religie. dumnezeu este substantiv comun. El este în fiecare dintre noi. El încearcă dar nu reușește să se adune de pe drumuri, adică din particulele în care s-a risipit. Iată sensul călătoriei! Viața bate filmul. Instinctul bate dragostea. Într-adevăr, orice țipăt este expresia unei neputințe. Eu nu aparțin nici unui curent de gândire. Poate doar unui vârtej submarin de gândire. Nu mai vărsați sânge, mai bine opriți nașterile! Daca femeile ar renunța la nașteri, ele ar fi armata care ne-ar escorta - la nevoie sub amenințarea armelor - până la porțile Adevărului. Desigur, omul are nevoie de certitudini ca de aer. Disperarea cu care ne căutăm certitudinile însă, amplifică dezechilibrul. Poate că neputincioși în a-l imita pe Dumnezeu (nu e clar ce trebuie să imităm) ne-am decis să fim originali. Dar cu ce riscuri? Căsătoria, împărțirea omenirii pe rase-neamuri-națiuni, apoi religiile și toate celelalte convenții umane au îndepărtat bărbatul de femeie, au stârnit fluviile de sânge ale istoriei și au înghițit cele mai omenești idei – ideile simple adică, “a fi” de exemplu -. Ne autodistrugem și poate chiar așa și trebuie să fie. “Omul e ceva ce trebuiește depășit”. Poate că a venit timpul pentru marele pas – specia imediat următoare. Poate că a venit timpul să ne lăsăm ghidați nu de certitudini ci de sentimente. Atâta timp cât originea noastră nu e certă, nimic din ceea ce este și se petrece nu poate fi cert, ci doar intuit, presimțit. Poate că sentimentul nu este o slăbiciune. Poate că el este de fapt singura certitudine. Ce facem noi? Scriem Constituția speciei următoare. “Crede și nu cerceta” – o, Doamne, ce elegantă invitație la îndobitocire! Ce soclu de granit este Frica pentru statuile tuturor religiilor lumii! Dacă femeile ar opri nașterile, ultimul om, văzându-se singur, ar fi în stare, de Frică, să nască o altă specie. De ce e mai important autorul decât titlul cărții? De frică de moarte. Prea multă violență și sex la TV? Nu te mai teme nici de moarte, nici de femeie - teme-te de fluturi și atunci numai fluturi ai să vezi. La urma urmei de ce intrăm atât de greu pe drumul cunoașterii de sine? Poate pentru că frica este și instinct și senzație și sentiment, pe rând și în același timp. Frica, mai ușor decât Dragostea, îți taie respirația. Nu din pricina Focului ci a Fricii ne-am pierdut părul de pe corp. Viața devine « frumoasă » numai în măsura în care reușim să uităm că nu e decât o moarte lentă. Sunt influențabil, de aceea uit, încerc să uit, nu mă opun uitării a tot ceea ce percep. Nu omul, ci ideea de om îmi dă aripi. Actul cititului, atunci când el se exercită în mod fundamental, este un act de automutilare. Există un echivalent abstract al durerii omului care aleargă cu mațele atârnându-i din pântecul proaspăt despicat. Niciodată nu am fost primul. Vara, uneori, la mare, eram cel mai departe în larg; dar față de oamenii de pe țărm eram, desigur, ultimul. Îndrăgostiți, ne epuizăm zadarnic energiile în căutarea, înțelegerea, pipăirea sufletelor: sufletul nu poate fi nici posedat nici dăruit. El nici măcar nu are dimensiuni sau densitate – când cuprinde, ca o ceață, întregul univers, când abia îl mai găsim, ca pe o pioneză uitată, prin coclaurile sinelui. Sufletul, el, din pricină că nu-l cunoaște pe “a avea” ci numai pe “a fi”, nu poate fi nici posedat, nici “dăruit”– nici de cel care pare să-l posede, nici de cel iubit de cel care pare să-l posede. Nu putem “dărui” ceea ce am primit cu împrumut. E o amăgire și o halucinație să crezi că-ți poți găsi “sufletul pereche” și apoi o tristă convenție să susții că acela este, după ce l-ai găsit. Susținem și căutăm să ne auto-convingem că ne-am găsit sufletul pereche atunci și numai atunci când nu mai putem răbda plictiseala, așteptarea, oboseala căutării, “singurătatea”. Dar un om care nu-și suportă propria singurătate, este un om care nu se cunoaște și deci nu se poate accepta pe sine: iată de unde nevoia de a găsi un partener (dacă se poate definitiv) – nevoia de a transfera în acesta, odată cu dragostea (sau cu ceea ce credem noi că este dragoste), propriile amărăciuni-frustrări-angoase-neliniști-tristeți-infirmități de caracter-disfuncționalități mentale și toată liota de gunoaie care zac într-un suflet care nu se cunoaște pe sine. Ne bântuie halucinația că acela este suficient de puternic ca să digere ceea ce noi nici măcar nu am putut înghiți. Cât despre bătrânii cei puțini – ei sunt atât de puțini încât nu cred că am întâlnit vreunul. Dacă te-am întâlnit și nu te-am înțeles, să mă ierți bătrâne. Mai liniștit și mai bun m-am simțit străpuns de acea privire decât după cea mai cuvioasă împărtășanie. I-am spus: când mă împuști tu cu privirea aproape că aud șuieratul glonțului. Vinul razei tale m-a adormit. Și totuși, ceva, ceva anume, nu mă lasă să mă îmbăt. Mă derutează faptul că frumusețea s-a putut întruchipa atât de simplu in ea. Mă uluiește faptul că nu toată lumea încremenește când trece. Cu un gust amar în dinți îmi amintesc că eu însumi încremenisem destul de târziu. Dacă Borjes a văzut vidul ca fiind esența universului înseamnă că fericiți trebuie să fie orbii. Borjes, Homer, genii care au privit fără teamă sursa Luminii, până la orbire... Ce este actul sexual pentru bărbat decât o încrancenată, sacadată de reașezare în sursă? Iar pentru femeie – nenumărate nașteri dureroase, dar nu prin sfâșiere ci prin dulce ardere. Un fel de recapitulare a tuturor existențelor Prieteni, zâmbetul care ne-a topit este doar prevestirea Frumuseții finale! Descoperire - descopilărire: Femeia însămânțată înțepenește odată cu creșterea rădăcinilor micuței plante. Un fel de măsură de protecție a mediului: împiedicarea alunecărilor de teren. Un îndrăgostit apleacă privirea nu din Timiditate ci de Durere. Părinții ne mint și continuă să ne mintă. Învățătura lor ne scapă poate de Timiditate, dar ne condamnă la Durere, pentru tot restul acestei vieți. Iubesc ceea ce iubesc, așa cum marea, în zilele ei liniștite, își mângâie țărmul. Liniștea mea însă o întrece pe a ei. Liniștea de la înger o am, în toate zilele. Nu-mi pare rău că mor ci că mor fără să înțeleg. Nu găsesc preț pentru voluptatea anonimatului. De aceea, probabil îl voi dărui. Cioran:”Nu mă simt acasă decât pe țărmurile mării. Căci nu-mi pot construi o patrie decât din spuma valurilor”. Poate că nicicând Poezia nu a primit o mai rafinată declarație de dragoste din partea unui filosof. \"Sistemele\" de gândire, nu sunt decât fire de praf lipite de talpa Sentimentului. Pentru că viața este o călătorie, ea nu poate fi înțeleasă decât din mers. La orice oprire riști să-ți pierzi mințile. Dar ce este nebunia? Numim nebun-nebunie tot ceea ce nu înțelegem. M-am străduit ce m-am străduit să mă afirm și neizbutind am început să mă neg. Așa am ajuns un fel de poet. Poetul fără poezii. Cu cât vorbesc mai mult cu atât îmi dau seama cât de puțin mă cunosc. Totuși, dacă nu aș vorbi, aș înnebuni pe loc. Îl putem recunoaște pe cel care nu se cunoaște și deci nu se acceptă pe sine, (dar care se iubește, eludând aceste etape), după logoree. Ce fel de \"maturizare\" mai pot nădăjdui dacă și acum, la vârsta încărunțirii, când duc mâna la obraz, simt uneori, acolo, sângele mamei... Cobor din metrou la stața\"Păcii”. Pacea este mai mult o mișcare iar adevărata ei locuință este sub pământ. Recunosc o idee notabilă, la sosire, nu după logica ei ci după senzația pe care mi-o crează. Mă plimb prin oraș, pe lângă vitrinele cu oameni, ca printr-o expoziție. Mi-au spus: Scrierea ta este un rapt! Totuși autenticitatea este formă, numai sinceritatea este fond. Perseverența cu care încerci să-ți demonstrezi ție însuți că ești mai mult decât nimic sfârșește totdeauna în ridicol. (Ești Nimic și Sinele tău știe asta cu mult înaintea ta). Aceeași perseverență, dar redirecționată - și anume nu către Sinele tău ci către ceilalți, către societate, colectiv, etc - duce la uimitoare rezultate, realizări, împliniri, etc. Marii gânditori sunt tăcuți. Din acest punct de vedere Dumnezeu este cel mai mare gânditor al lumii. Un fel de gânditorozaur... probabil pe cale de dispariție… Poetul este o ființă oblică – niciodată încovoiat, niciodată orizontal. Pe el cine vrea se urcă – cu bocancii sau desculț, în încercarea de a mirosi stelele. A scrie: Centrifugarea până la incandescență a unei idei învechite, demult dormitând în sinele emițătorului, abia apoi împroșcarea ei în conștiința receptorului. Cum se folosește un poet? Un poet se ia, se sărută pe neașteptate, se pune la inimă și se așteaptă. Simt uneori cum din cap îmi răsar vertebre. Să fie coloana vertebrală doar sulița în care capul stă înfipt? Epitaf “Aici e locul dintotdeauna al celui care a crezut că este”. Eu nu sunt, eu mă petrec. Însă ceea ce se petrece nu înseamnă nimic față de ceea ce este. Un cap cu ochii îndreptați doar spre exterior. Ce sinistră neglijență de proiectare! Degeaba mă priviți chiorâș: sunt jumătate real, jumătate abstract. Ca noi toți. Nu poți disprețui în același timp și gloata și îndivizii care o compun. Căsătoria nu înseamnă \"te iubesc\". Căsătoria înseamnă \"TREBUIE să te iubesc\". Mireasă: statuie de carne împodobită cu flori, pentru bucuria ochiului meu pârjolit. Înclinația speciei noastre de a se închina la idoli este cea care ne duce la autodistrugere. Refuzând autocunoașterea (căutarea divinului înăuntru, nu în afara ființei) cedăm controlul asupra propriilor sentimente către un idol. Adică “Ia-le, Măria Ta, că eu nu știu și nu vreau să știu ce să fac cu ele, eu fac ce m-au învățat părinții, ei știu mai bine”. Fără excepție, idolii, în astfel de situații, trec la exterminarea victimelor. Dovadă istoria (dominată de idoli) și religia (dominată nu numai de idoli dar și de ideea de idol). Dovadă și dragostele nefericite, căsătoriile…Acel dezolant “Trebuie” din “Trebuie să te iubesc”. Îmi \"dăruiesc\" sufletul. Dar cum poți dărui ceva ce ai primit cu împrumut? Căsătoria este o instituție a statului. Statul nu are sentimente, ci se hrănește cu sentimente. Un model te forțează să gândești - implică efort, muncă, sacrificiu,– e mai putin atrăgător. Un idol în schimb îți permite să mucezești în extaz și nu îți îngăduie, ba chiar îți interzice să gândești – de aceea e seducător. Un model te stimulează. Un idol te hipnotizează și apoi te distruge. Îți injectează veninul și apoi te soarbe. Mesajul modelulului este: \"Străduiește-te și vei deveni asemeni mie\". Mesajul idolului este: \"Lasă-te pe mâna mea, tu nu știi, nu ai cum să știi\". Parfumul tămâiei din biserică este narcoticul conștiinței de sine. Așa cum, în Deltă, împrăștiem fum ca să amețim țânțarii, tot așa Statul își împrăștie neîncetat miasmele toxice pentru a ține sub control sufletul individual. Poezia este o religie fără idoli, este religia care îți spune să-ți întorci ochii pe dos, de la cer spre tine însuți. Este o rugăciune către propriul tău adânc, este o religie care îți interzice să te refugiezi la idoli și care te trântește cu botul în tine însuți. Îngerul nu vine niciodată din afară, el vine numai dinspre înăuntru. De aceea, într-o prima fază, aripile lui sunt ude. Scrii, adică usuci aripele îngerului... îl pregătești pentru ultimul zbor. Când spui “Eu cred” cuvintele sună totdeauna ca o tristă aproximație. “Partir ç’est mourir un peu”. Fiecare despărțire, fiecare disperare, fiecare nenorocire nu este decât o moarte mai mică. După ce am uitat de ele, uneori ne apuca râsul și nu ne vine să credem că putem râde. Așa și cu moartea: ne-am putea trezi Dincolo râzând la gândul că ne-am temut de ea. Introducere: Dragă cititorule, Mai întâi de toate aș vrea să pot să-ți trag o palmă zdravănă peste ochi, ca să te pot aduce măcar pe tine în starea de cititor dacă eu nu pot fi mai mult decât cineva care scrie. Și spun asta nu dintr-un prea mare respect față de scriitori, ci dintr-un fel de adorație a ideii de scriitor, spre care toți scriitorii tânjesc. Scriitorul însuși tinde să devină o idee. Iată, eu strig din toți rărunchii, dar strigătul meu nu acoperă nici foșnetul paginii pe care tocmai o întorci… Nu poți zbura cu adevărat decât după ce ți-ai înghițit TOT veninul. Creierul – aeroport al gândurilor. Cum se face că o masă gelatinoasă poate suporta atâtea și atâtea decolări și aterizări – de cele mai multe ori ratate? Atâtea prăbușiri, atâtea răsturnări, atâtea explozii pe o pistă atât de… iluzorie. Ai privit vreodată ochiul deschis al unei vite ucise? Eu și cu cerul ne oglindim într-însul, ca într-o poză de familie. ...Dragostea, ea, care învârte soarele și celelalte stele... Nu numai dragostea dintre femeie și bărbat, dar și cea dintre cal și iapă, motan și pisică, sămânță și pământ. Și apoi? Apoi dintre meteoriți, care ciocnindu-se nasc alți meteoriti, dintre planete, dintre stele, quasari, comete. Și apoi găurile negre absorbind până când și lumina…. “Valul ce se sparge de mal” – această ciocnire tot dragoste se numește; ciocnirea norilor mohorâți eliberând energii nebănuite ... tunete și lumini – toate acestea Dragoste se numesc. Dar inelul acela pe care îl porți în deget, cum se numește? Dragostea este un prieten îndepărtat al rochiei de mireasă, și un frate de sânge al gravitației, al mișcărilor de rotație și de revoluție ale corpurilor cerești, al mărului copt supt spre pământul moale, dornic până la uscare de sămânța lui. Pământul pe care stai e numai o schijă a exploziei inițiale – BIG BANG-ul – când totul s-a spulberat în miliarde de miliarde de particule: “CREȘTEÞI ȘI ÎNMULÞIÞI-VÔ se aude mult mai târziu, din suflul exploziei. (Ne ducem viața în suflul unei explozii pe care am uitat-o.) Viața nu este decât un caz particular al exploziei inițiale. O explozie la scară mică. Infernală totuși. Împreunarea – încercare zadarnică de întoarcere la UNU. Lamentabil eșec: Când ne descleștăm, nu numai că rămânem tot DOI, dar urmează să devenim TREI. Singura dragoste care permite libertatea totală este dragostea de idei. Numai după ce m-am îndrăgostit de ideea de om, am putut să-i iubesc și pe oameni. O bunică îl numește pe nepoțelul ei “Sufletul meu”. Dar propriul ei suflet pe unde o fi doamne? Între timp se folosește de el, de nepoțel, pe post de suflet. Concluzie: Ascultă Imperialul lui Beethoven ca și cum ai asculta ce-ți spune cu limbă de moarte propriul tău tată. În rest împacă-te cu gândul că nu Dumnezeu a scris muzica, ci chiar el, Beethoven. Îngerii și-au pierdut demult comandantul. Așa se face că au început să se nască printre noi. - Cât dai pe mine? m-a întrebat călătorul - Ca și carne – nu mare lucru: o mână de țărână; ca idee ești însă deasupra stelelor. Azi am văzut o floare care mi-a amintit de tine. Nu știu cum se numește, dar avea ceva din aerul tău. Avea chiar aerul tău. Mă întrebați uneori pe ce mă bazez. Iată, vă răspund: Mă bazez și mă tolănesc cu nerușinare pe aer: pe aerul meu, pe aerul tău, pe aerul nostru…. Mă bazez și chiar mi-am turnat o fundație în aerul ideilor, în umbra lor, așa cum a înțeles-o bătrânul cu ochi albaștri pe care îl numim Nicetas. Cum se deschide sticluța cu esență de … gust de citit? Turnarea sufletelor individuale în tipare, șabloane, pentru a obține apoi lingouri sfărâmicioase. Eram pe când nu m-am zărit Azi eu mă văd și nu sunt. Ei mi-au cerut să-mi vând sufletul. La sufletul meu însă nici eu însumi nu am acces oricând și oricum. Sufletul meu este în mine și deasupra mea în același timp. El fuge din mine și se întoarce la mine cu o asemenea viteză încât aș putea jura că este în același timp și colo și colo. Sufletul meu mă vinde pe mine nu eu pe el. Gândul nu are restricții de circulație. Nu am fost programați să gândim doar până la un anumit nivel. Un limitator de altitudine ne lipsește. S-ar putea să fie o eroare de programare. Din acest punct de vedere nu cred că Dumnezeu se simte foarte confortabil. Un gând bine țintit al acestei specii l-ar putea readuce printre noi. Aura sfântului strălucește prin cotloanele inimii, nu deasupra capului. Anunț matrimonial: Om, conștient de rolul său de bărbat, caut om conștient că a fi femeie este un rol. Încheiere: “Un sfârșit e un început” Zbor cu avionul: cine a mai văzut condor zburând cu tot cu colivie? Spunem despre cineva că este un “mare” om – această persistentă confuzie între calitate și cantitate. Există confuzii pe care le ducem cu noi din generație în generație, cu o sfințenie demnă cu adevărat de Dumnezeu. Prietene tânăr, tu îți cauți un loc de muncă, o nevastă, o mașină, îți cauți locul. Dar Sistemul în care vrei să-ți iei locul îl cunosti? Te urci într-un autobuz cu frânele și direcția neverificate? Vrei să încerci un instrument de tortură pe propria piele, înainte de a vorbi cu cei torturați? Să respectăm cuvântul – el poate fi cârligul de scos durerea din suflet. Un fost îndrăgostit povestindu-se este la fel de credibil ca cel întors pe pământ după ce a fost răpit de extratereștri. Toți vor spune ascultâdu-l : “Ce frumos!”. Atât. Era o seara blândă de aprilie. Ningea. Ningea generos – obraji ciobiți, muguri de mâini vineții, plete ninse cu petale de gheață – dezorganizare de anotimpuri. Dedic unele din viitoarele mele cărți soției mele care, după rețete numai de ea știute, a reușit să dozeze dragostea și durerea pe care mi le-a oferit, ajutându-mă astfel să dau un sens definitiv vieții mele: scrierea sinelui. “Tu m-ai plimbat prin văile morții” mi-a zis odată. A fost cea mai poetică frază pe care am auzit-o de la o femeie. Vedeți ce armonie a gândurilor era între noi? -Împărtășește-mi din experiența ta, ești mai în vârstă. -Eu niciodată nu am avut vârsta pe care o am în această clipă. Descoperirea vârstei cu care mă întâlnesc în această clipă mă face să-mi uit toți anii. -Ce te excită cel mai mult la o femeie? -Inocența. Daca Socrate ar fi trăit în zilele noastre, pe la lăzile de gunoi, prin gări și pe la cantinele săracilor ar trebui să-l căutăm ca să-l aflăm. Tu în schimb îl cauți în gura cărturarilor și fariseilor fățarnici. De cele mai multe ori dialogul este inutil. Un monolog bine focalizat, dureros și de lungă durată duce la sclipiri de fericire. Alungarea sentimentului de singurătate, de pustiu și umplerea locului rămas cu o inspirație. Ai putea tu, iubito, să mă readuci pe lume? Oglinzile sunt iubite, oamenii-oglindă niciodată. - Ce studii aveți? m-a întrebat Comisia - Destul de vagi. La început mi-am dat seama că nu mă pricep la Relații Publice. De atunci, de câteva ori pe an, dau examen de admitere la Facultatea de Relații Umane. Între timp urmez, la seral, un curs de Managementul Durerii. Până la licență nu mai e mult. Cam atât. De ce doamne nu-mi amintesc propriile mele vise? Poate că ele bântuie un alt somn. - Ce mâncare ți-a plăcut cel mai mult în această viață? - Laptele de mamă. Adrian Păunescu: dovada vie că un porc care se cunoaște pe sine, care se acceptă pe sine și care se respectă ca atare, poate fi un adevărat poet. Unii zboară, dar zboară pe un cer închis – cu capacul stelelor. Însuși faptul că am răzbătut până la această clipă ne dă o idee asupra a ceea ce am fi putut fi în stare. Ea spune că nu e atât de frumoasă. De înaltă, de pasăre, de mireasmă. Îi este greu să-și poarte frumusețea. Îi este greu să admită furtunile pe care mi le provoacă. Și sorii și ploile și ninsorile. Ea nu se recunoaște pe sine, deși este atât de al naibii de adevărată. (E nevoie de o altă dovadă ca să înțelegem că nu ne aparținem, că “a fi” nu este un merit personal?) “Eu am făcut asta?” m-a întrebat privindu-mă prin ochi. “Nu, nu cred, e imposibil”, zice. “Exagerezi” adaugă zâmbind. Ce singurătate, ce cretă apăsată în cădere pe tabla de la școală, ce smulgere de corzi de vioară este glasul ei oglindit în mine. Șoricei albi în borcanul de sticlă - din ce în ce mai neîncăpător prin înmulțire. Iubito, să nu te înfurii dacă din când în când am să te mai înșel cu câte o idee. Ideea de “tu” de exemplu. Pe această planetă pe care ai nimerit, iubite prieten, te anunț cu tristețe, se face trafic cu sentimente. Sentimentele tale sunt combustibilul mașinăriei lor. Uitându-mă la istoria omenirii mi se face rușine că aparțin acestei specii. Lacrima este sângele sufletului. Faptul că în cazul rănirii ea nu este în stare să coaguleze, ar putea explica diferența dintre durerea concretă și cea abstractă. Din acest punct de vedere vampirul este femeia pe care o iubeam. Ea suge un sânge de care probabil nici nu are nevoie. Ea îl suge într-o profundă stare de inconștiență. Nu de permanenta ta prezență fizică am eu nevoie iubito. Acum înțeleg că în tot acest timp așa ai crezut, așa ai crezut. Nu. Nu. O poezie, ca să fie poezie, nu are nevoie de rimă. Cea mai frumoasă poezie a lumii s-a scris când tu ai zâmbit prima dată. Probabil aveai pe atunci doar câteva zile de vârstă. Acolo, acolo ar trebui căutat sublimul sincerității spre care tânjim îmbătrânind. (Iată de ce, iată de ce mi-e teamă și rușine de cei care spun că nu se poate trăi decât privind în viitor. Ceea ce căutăm s-ar putea afla, așa cum bănuim, în direcția opusă.) Ea, poezia, a fost scrisă, iată, de ceva vreme. Ea nu așteaptă decât să fie rostită. Dar pe ce a fost ea oare scrisă? Mi se pare uneori că, încet, câte o literă pe an, după un calcul matematic exact, astfel încât ultimul semn să fie scris în ziua morții mele, această cea mai frumoasă poezie a lumii, mi se scrie mie pe creier, mai bine zis în spațiul interior dintre țeastă și zeama gri numită creierul meu. Din acest punct de vedere -–să urmărești și tu cu atenție – cred că această poezie se va putea rosti pe nerăsuflate și se va putea auzi cu ochii în timp ce eu îmi voi părăsi trupul. (Of! dacă toate aceste bocete ar amuți odată pentru totdeauna) Altfel, să știi că nu lumina este cea care înnobilează ochiul ci ochiul tău este singurul în stare să dea un sens luminii. Te aștept.